“Maică-mea” stă pe o treaptă mai jos decât „mama”…
Poate că nu m-aș fi gândit niciodată, explicit, la lucrul acesta… Dar am fost, cu ani de zile în urmă, martora unei discuții între o bunică și nepoțica ei de 5-6 ani, în timp ce mă jucam în parc cu fiul meu.
Bunica, mama tatălui fetiței, (cred că este mai relevant pentru ce urmează să vă povestesc că era soacra mamei fetiței) făcea spionaj cu copilul:
Buni: Diana, îmi spui și mie, cum vorbește mami cu tati când vorbesc despre mine? Cum îmi spune mami?
Diana: Cum, adică, cum îți spune, buni?
Buni: Nu știu… Îmi spune : „maică-ta”, poate „buni”…? Poate Veta?
Diana: Nu știu, buni, nu cred că-ți spune așa!
Buni (cu o licărire de speranță în ochi): Sau poate îmi spune „mama”…?
Diana: Nuuu! Mi-am adus aminte! Îți spune „Mă-ta”!
Scânteia din ochii femeii s-a stins. Dar s-a agățat, totuși, de speranță și a întrebat-o în continuare pe fetiță: Dar tati, tati cum îmi spune când vorbește despre mine?
Diana: Tati îți spune „maică-mea”, dar îți mai spune și „buni” câteodată!
Buni: Așa… Deci nici el nu-mi spune „mamă”…
Am simțit cum s-a frânt, în femeia asta, o bucățică de suflet. Era o femeie simplă, de la țară. Apucase să-mi spună că are un singur băiat, pe tatăl Dianei, pe care venise s-o îngrijească, de undeva, dintr-un sat din Oltenia, ca să poată să meargă nestingheriți în concediu fiul și nora ei. Era singură. Pe bărbatul ei îl zdrobise un utilaj agricol, când copilul avea 8 ani. Nu se recăsătorise. Cum să aducă tată vitreg pentru Petrică?! Acum, continua să aibă grijă de gospodărie. Încă îi ajuta pe tineri, cu cele ale gurii: „ecologice”, bineînțeles! Și porcul, și mielul, găini, pui, ouă, legume… Mergea Petrică în Oltenia, periodic, și umplea porbagajul…
Pare că între „mama” și „maică-mea” nu este nicio deferență… Semantic, chiar nu e! Dar am simțit, eu însămi, diferența, ca pe un junghi în inimă, când fiul meu, puștiul de câțiva ani care se juca atunci cu Diana în parc, a ajuns la pubertate. Expresia „Maică-mea” pe care începuse s-o folosească, este un mod în care puberii se legitimează în fața colegilor că nu sunt „mămoși”. „Mama”, cu atât mai mult „mămica”, sunt lăsate acasă! Dincolo de 16 ani, cei mai mulți băieți își revin din teribilism verbal, iar fetele trec mai rar prin criza asta. Cred că ele au un comportament anticipativ al viitorului lor statut dumnezeiesc: statutul de mamă!
M-am mai gândit la asta, acum o lună – două, când o jurnalistă, femeie de 50 de ani care are proprietatea cuvintelor, ne-a anunțat pe facebook: „Ea e maică-mea. E ziua ei azi!” Femeia din fotografie, care făcuse chiar un gest simpatic, scoțând limba spre obiectiv, nu era “mama”, era „maică-mea”! Mi s-a părut trist. Lipsă de maturitate, sau infatuare, sau aroganță. Sau poate ea chiar crede că s-a născut din spuma mării, că tot se consideră, jurnalistic, pură, deși s-a murdărit în ultimii ani, de n-o s-o mai spele nici apa Mureșului, care-i mai multă decât a Cernei! Și când te gândești că m-am uitat, ani de zile, cu respect, la femeia asta, chiar dacă ea mă privea ca pe o moluscă! Era pe vremea când încă mai știa să scrie…
Scriu astăzi, de ziua internațională a mamelor, povestea unei femei, mamă și bunică, pentru că eu știu că toate femeile din lume care au avut binecuvântarea să aducă pe lume copii, au trăit experiența divină de a da tot, fără să ceară nimic! Ele sunt mame, iar mama e MAMA! Nimic mai mult, nimic mai puțin! Și așa se cuvine să fie purtată prin lume în suflete și în vorbe, de fiecare dintre noi, atăta vreme căt oamenii vor avea mame pe pământ sau în gând! Adică veșnic!
La mulți ani, tuturor mamelor de pe pământ, astăzi, de ziua lor!
Monica PANĂ
