Omul lui Dumnezeu

Trăiesc fericirea într-o binecuvântată casă, la ţară. Am pus în ea munca mâinilor mele, timp din timpul meu, viaţă din viaţa mea. Pentru că a fost nevoie de foarte mult lucru, ca ea să capete conturul dorit. În anii din urmă, am învăţat cum se pregăteşte mortarul, cum se toarnă ciment, cum are nevoie structura unei case de piatră, lemn și nisip, ce înseamnă o tencuială, cum se pune o gresie şi cum se face o împământare. Şi, cu tristeţe, nu am putut să nu constat, superficialitatea şi lipsa de profesionalism a meşterilor care au lucrat la casa mea, acolo unde eu nu m-am priceput şi n-am fost în stare.

Când am refăcut scările degradate, m-am trezit, la timp, e drept, cu un cofrag încropit de parcă pe el ar fi urmat să urce doar mierlele care-mi țopăie, vesel, prin curte. I-am spus meşterului că scările sunt foarte înguste la o lățime de doar 18 centimetri şi s-a supărat. L-a refăcut, e drept, când i-am spus că nu pot plăti aşa ceva, însă a stat supărat toată ziua, ca şi cum tot eu aş fi fost cea care a greşit.

Când am înlocuit ferestrele am căutat tocărie din lemn, cu sticlă, design tradiţional.. Meşterul mi-a promis că, între sticlele lipite cu silicon, nu va intra nici măcar un fir de praf. “- Domnule, sper că nu îmi vor intra praf şi muşte între geamuri. Odată ce veţi sigila sticla, nu mai am cum să le curăţ!” „Doamnă, vă garantez! Niciun fir de praf! Iar dacă intră vreo muscă, eu o mănânc!” N-au trecut bine câteva săptămâni şi spaţiul dintre sticle s-a umplut nu doar de praf, ci au început să apară şi muştele. Sincer, nu am înţeles niciodată cum a fost posibil ca ele să se strecoare acolo, însă asta e altă poveste. „Meşterul” meu a plecat în Italia şi dus a fost! N-am mai apucat să-l invit la masă…

„Baba n-a vrut să-l plătească!”

Când am montat faianţa la baie, faianţorul a vrut să-mi arate din tainele meşteşugului său: “Să ştiţi şi dumneavoastră, faianţa trebuie să sune a plin! Frate‘meu a lucrat la o babă în Germania și baba a bătut cu degetul în faianță. Suna a gol, așa că n-a vrut să-l plătească! A trebuit să dea toată faianța jos, să cumpere din banii lui materialul stricat și să refacă toată lucrarea! Uitați, așa trebuie să sune:”, mi-a spus el. Una, două plăci au sunat a plin, apoi cinci au sunat a gol. A schimbat vorba, un pic speriat de demonstrația care-i dăduse de gol „măiestria”. Că n-oi fi încă chiar babă, că n-oi fi nemțoaică, că o fi o cunoștință, nu l-am pus, atunci, să dea toată faianța jos, să cumpere ce stricase și să o monteze din nou. Din nefericire, astăzi, la doar șapte ani de la „fericita” întâmplare, pot introduce lama unui cuțit între stratul de adeziv pe care e placată faianța și perete. Și, mă aștept să înceapă să cadă…

A venit alt meșter și i-am arătat lucrarea antecesorului: “Păi, dacă se dă drumul la apă, e normal!”, mi-a spus el, nonșalant, testând faianţa la nivelul nasului. Adică vinovată sunt eu, că am folosit chiuveta, dușul și toaleta. Altfel faianța nu ar fi stat să cadă de pe pereți!

Aș putea continua mult și bine, cu felul în care am comandat o saltea nouă online, cum am refuzat-o o dată și cum am primit una exact la fel ca prima, cu husa sfâșiată şi murdărită cu noroi. Cum meșterii care mi-au montat parchetul la apartament au scos vechile țevi ale caloriferelor și-au înfundat perforațiile dintre paliere cu folia de la salamul pe care l-au mâncat și cu hârtie igienică. Folie şi hârtie care au căzut în sufrageria vecinului meu de la etajul doi. Și multe, foarte multe altele, însă ziua e prea frumoasă ca să mă amărăsc și ca să vă amărăsc cu poveștile astea. O să vă spun doar că, pentru a le face bine, ca pentru mine cum ar veni, m-am apucat să învăț și am început să lucrez singură: am placat gresie, am tencuit, am înlocuit tavane de rigips, am montat mobilă, pendule electrice, am lipit, reparat, reconstruit…

„Nu vreau să vă mai văd niciodată!”

O singură întâmplare o să vă mai spun, poate cea mai tristă dintre toate. La un moment dat, fiind convinsă că trebuie, de acum, să mizez pe calitate, oricât de mult ar costa, am dat comandă de ferestre din lemn triplu stratificat. Am căutat o firmă pe internet, am găsit. Am stabilit întâlnirea într-o luni, la ora, 16.30. Când am ajuns, la atelier nu mai era nimeni. “A venit o colegă de-a mea și-am plecat să mă vopsesc”, mi-a răspuns, împăcată cu sine, patroana. Nu și-a cerut scuze.

Am zis să trec și peste asta. Peste câteva zile, au venit patroana, cu angajatul, au făcut măsurătorile și am ales culoarea de pe paletar, în funcție de culoarea ușii și a mobilierului. Mahon. Când au venit cu ferestrele, nu mi-a venit să îmi cred ochilor: tocăria era, așa cum au observat ulterior vizitatorii mei, neagră! Nu și-au cerut scuze. Pentru ei, vinovată eram eu: de ce naiba eram nemulţumită?!

Mi-au spus că ei au folosit culoarea stabilită, că așa iese pe fibra lemnului, că să le șlefuiască și să le vopsească din nou, ar fi muncă de chinez bătrân… Au montat geamurile în lipsa mea, pentru că eu trebuia să ajung la serviciu și a rămas să aducă și să glafurile. Încă un lup mâncat de oaie… Astăzi îmi pare rău că le-am dat banii. Pentru că povestea nu se oprește aici. Când m-am întors, am constatat că geamurile erau montate invers! Deschiderile orizontale și verticale erau greșite. Era să îmi stea inima! Pur și simplu nu îmi venea să cred! După ce că îmi aduseseră niște ferestre negre, pe care nu le doream, mai erau și montate greșit! I-am trimis un mesaj doamnei și am rugat-o să trimită băiatul a doua zi, pentru că geamurile sunt montate prost. Au venit a doua zi. Nu şi-au cerut scuze.

Doamna m-a luat la întrebări că de ce am sunat în afara programului, i-am spus că i-am trimis anterior un mesaj și nu mi-a răspuns. Nu m-a crezut. Mi-a cerut să văd mesajul. Au remontat geamurile și mi-a spus că abia așteaptă să monteze și glafurile, ca să nu mă mai vadă niciodată!

Acum a venit cu glafurile. Care au culoarea pe care o cerusem inițial: mahon, nu negru. Culoare despre care mi se spusese că da, este pe paletar, dar nu poate fi obținută, în realitate. (P.S. Mă întreb: atunci ce rost mai are paletarul? Și nu pot să nu mă întreb de ce mi l-au mai arătat?). Nu și-au cerut scuze.

Am încercat să nu rămân supărată pe toată această cohortă de oameni care nu numai că m-au prejudiciat financiar, dar mi-au amărât zile bune din viață. Nu am dat și nu voi da nume. Nu merg pe principiul răzbunării. Nu fac recenzii proaste. Încerc, așa cum spunea părintele Teofil de la Sâmbăta, să iau exemplu albinei, nu al muștei. Să caut mierea zilelor, nu fecalele lor.

Oricum, oamenii care ne fac rău, plătesc, adesea, cu vârf și îndesat. Pentru că viața, cel puțin uneori, merge pe principiul de a proteja nevinovăția. Spuneți-i vibrație, karma, judecata lui Dumnezeu sau cum ați vrea.

În cele din urmă, nu am rămas supărată. Pentru că și eu, în atâtea și atâtea situații, am dat dovadă de lipsă de profesionalism. Și-am fost fericită să fiu înțeleasă. Și… până la urmă, la nivel cosmic, glafurile, faianța, ferestrele și plintele mele sunt ca și inexistente.

Aşa că nu am rămas supărată pe ei. Însă, încă îl mai caut. Îl caut mai întâi în mine și îmi dau toată silința, în ciuda risipirilor, prostiei, slăbiciunilor şi neputinţelor mele. Pe acel profesionist care construiește casa altuia, ca și cum ar construi propria lui casă. Pe cel care educă întotdeauna copilul altuia, cu aceeași grijă și dragoste cu care îşi educă propriul fiu. Pe medicul care luptă pentru mama ta, a mea, a lui, nu ca şi cum bătrânii sunt „cancerul societăţii”, ci aşa cum luptă pentru viața propriei sale mame. Pe avocatul care apără dreptatea. Pe săpătorul la muncă, în soare, în timp ce alţi cinci colegi stau degeaba, rezemaţi în coada tânăcopului şi-a hârleţului. Pe politicianul care trage pentru țara lui, așa cum trage pentru propria sa familie.

Îl caut, oameni buni, îl caut şi sunt fericită să-l şi găsesc, din când în când, printre noi pe Profesionistul în ale sale.

Pentru el, în această minunată zi de primăvară, PLECĂCIUNE! Şi-o floare mică şi modestă, care să ne bucure ziua, căci adevărata valoare nu caută nici gloria, nici laudele. Valoarea sa e în sine însăşi. Tocmai de aceea, profesionistului lumea cu ale ei nici nu-i adaugă, nici nu-i scade. Iar într-o societate măcinată de haos și superficialitate, eu văd în Profesionist un om providențal. Omul lui Dumnezeu.

 

Ada BERARU