Arcturus, Aldebaran și Bunavestire. Întrebare de-a treia: Care e sensul vieții?

Întredeschid ochii, fericită că e duminică dimineața. O duminică însorită și luminoasă. 25 martie, Bunavestire. Primul meu gând e unul de uimire: lumina binecuvântată a soarelui ajunge pe retina mea, deși soarele e, cumva, în partea opusă ferestrelor încăperii în care mă aflu. Mă gândesc, că în timp ce eu sunt uimită, Soarele și planetele, întreg sistemul nostru solar, se învârte în jurul centrului Căii Lacteee cu o viteză de 800.000 de kilometri pe oră! În tot acest timp planetele se rotesc, fiecare în jurul axei sale cu zeci de kilometri pe secundă. Și, bineînțeles, potrivit vechiului model heliocentric, fiecare în jurul Soarelui. Mica noastră stea de foc. „Piticul galben”, cum îi spun astronomii.

Miliarde și miliarde de sori, călătorind în spațiu cu viteze de ani lumină, în structuri gigantice de tip vortex, pe care mintea omenească prea puțin le poate pricepe. Sirius, Pollux, Arcturus, Aldebaran, Betelgeuse, Antares și Canis Majores fac diferența. În comparație cu ele, Soarele nostru, care conține 99,8 la sută din întreaga materie a sistemului solar, de aproape 330.000 de ori mai masiv decât Pământul, este atât de mic, încât poate fi considerat INVIZIBIL! Soarele nostru, nici măcar un pixel pe lângă supergiganticele cunoscute. Dacă doar una dintre ele ar fi situată în centrul sistemului nostru solar, ar avea o dimensiune suficient de mare pentru a „înghiți” aproape toate planetele!

Un copil de clasa a treia și-a întrebat, săptămâna trecută, profesoara (o cunoștință de-a mea) care e sensul vieții.

E dimineața Buneivestiri, iar dincoace, în lumea microscopică a oamenilor, cățelul meu clipește leneș, caută un alint în ochii mei și îmi întinde lăbuța. Mă gândesc la câte am de făcut mâine, într-o nouă zi de luni, la cum merge țara… La „reușitele” noastre, ca neam, pe acest mic fir de praf căruia-i spunem Pământ. Mă gândesc câte autostrăzi (nu) avem, în comparație cu alte țări, la gunoaiele pe care le aruncăm pe toate marginile de drum și în toate parcările acestui pământ, fără ca vreo sancțiune să ne fie aplicată. Mă gândesc că țara e un Acasă mai mare și nesperat de frumos, un dar cu care am făcut ce se vede că am făcut, ori de câte ori ieșim din casă sau aruncăm un ochi pe fereastră…

Mă gândesc câți copaci tăiem ca să producem hârtii, ca justificări pentru făcutele și nefăcutele noastre. Mă gândesc la legi care zdrobesc destine și la altele care permit Răului (indiferent de forma lui), să înflorească și să rodească.

Câinele clipește și se uită liniștit în ochii mei, în timp ce brațele galaxiei noastre, despre care știm atât de puțin, se rotesc cu o viteză de neconceput pentru mintea mea: 800.000 de kilometri la oră față de centrul miraculos al Căii Lactee.

Gândul mă duce la copiii care își vor rata, pe viață, potențialul lor uriaș, pentru că nu au fost sprijiniți în a-și descoperi geniul și forța creatoare, ci sistemul însuși le-a frânt aripile prin sărăcie sau structuri „educative” rigide și învechite, condamnându-i la ignoranță, neputință și ratare. Mă gândesc ce planetă minunată ar putea fi acest firicel de praf. Mă gândesc la noi, giganți în comparație cu turmele de acarieni și hoardele de bacterii. Microscopici, în comparație cu Universul mare.

Mă gândesc ce-o mai fi la capătul Multiversului și cum mor copii în chinuri. Pentru că în țara lor 2 lei pentru un vaccin este o sumă pe care Homo sapiens sapiens, cumpărătorul genților de 10.000 de euro și inventatorul hotelurilor de lux pentru câini, o găsește a fi un preț prea mare pentru a salva o viață.

Mă gândesc la familiile care stau pe un deal, la doar un kilometru de unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania, pe lângă a căror casă trec aproape zilnic și care-și aruncă gunoaiele peste gard, direct în șoseaua plină de gropi și pe care nu-i vede nimeni, niciodată.

Mă gândesc câte greșeli am făcut în viața mea și câte voi mai face. Și cât de fericit e omul care-a fost înțeles și, fiind înțeles, a fost iertat.

Mă gândesc la născocirile cele mai frumoase ale oamenilor, la istorisirile apostolilor despre un Dumnezeu întrupat într-o lume stricată și decadentă. La “Iscodirile Vulpiței”, cartea mea de povești pe care vreau să o dăruiesc copiilor care-ar vrea să o citească. La oamenii pe care i-am iubit și nu mai sunt în lumea asta. Mă gândesc cum stă Dumnezeu pe un braț infinit al Universurilor în expansiune și cum privește la noi cu binoclul lui atoatevăzător, în timp ce noi ne judecăm unul pe altul, ne dăm în cap, ne furăm, ne înșelăm… Și nu pot să nu mă gândesc cât de bună ar fi lumea, dacă fiecare om ar fi (răs)plătit la adevăratul preţ al muncii sale şi ar putea să-şi pună în valoare, nestânjenit, maximum de capacităţi, talent şi dăruire…

Mă gândesc oare ce-or vrea să facă politicienii și oamenii de afaceri cu milioanele de euro, când omul încape, în foarte scurt timp (ce e o viață de om la nivel cosmic?), între patru scânduri, iar după 70 de ani, dacă n-ai făcut nimic remarcabil pe lumea asta, vei fi pentru totdeauna uitat. Iar dacă nu vei fi uitat, pe Sirius, Pollux, Arcturus, Aldebaran, Betelgeuse, Antares și în alt infinit de locuri din Multivers, oricum, nu-ți va fi de niciun folos.

Ce regret cel mai mult în viață sunt tocmai aceste pierderi, aceste irosiri care aproape că nu ne despart de întunecatul Ev Mediu. Neputința noastră ca specie, hominidul cu poșetă de 5.000 de euro și mașină de 100.000, autodeclarat Homo sapiens sapiens, adică de două ori înțelept.

E 25 martie. Bunavestire. Bucurați-vă!

ADA BERARU