Mihai Eminescu – 175 de ani de nemurire literară și conștiință națională
În Ziua Culturii Naționale, la 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, geniul poeziei românești și unul dintre marii gânditori ai neamului nostru, ne plecăm frunțile în fața unei personalități care a modelat nu doar literatura, ci și conștiința națională.
Eminescu nu a fost doar poetul „Luceafărului” sau al „Dorului”, ci și un jurnalist vizionar, un analist politic profund și un critic ferm al derivelor sociale ale vremii sale. Prin articolele publicate în „Timpul” și alte publicații ale epocii, el a denunțat corupția, lipsa de moralitate politică și amenințările la adresa identității și suveranității naționale.
Cu o claritate și o pasiune rar întâlnite, Eminescu a apărat valorile autentice ale spațiului românesc, milita pentru dreptate socială și avertiza asupra pericolelor alienării culturale. În paginile sale de gazetărie, cuvintele au devenit arme în lupta pentru demnitate, adevăr și progres.
Dar Eminescu nu a fost un simplu critic al vremurilor sale. El a fost un vizionar care a înțeles că o națiune nu poate supraviețui fără un spirit sănătos și fără o ancorare profundă în valorile sale culturale. A pledat pentru educație, pentru un popor luminat și unit, pentru o Românie demnă și prosperă.
În poezie, în proză și în gazetărie, geniul său a construit o operă ce transcende timpul. Eminescu rămâne oglinda sufletului românesc – melancolic, profund, dar și puternic în fața provocărilor.
Astăzi, să ne amintim de Eminescu nu doar ca poet al frumosului, ci și ca un veghetor neobosit al conștiinței naționale. Să-i citim versurile, să-i redescoperim articolele și să înțelegem că mesajul său rămâne la fel de actual.
„Ceea ce caracterizează mai întâi și mai întâi o stare rea a societății este disproporția între muncă și câștig. […] Munca este izvorul tuturor bunurilor materiale și intelectuale ale unui popor. Dar când vedem că munca adevărată, fie intelectuală, fie fizică, e puțin plătită, că țăranul, care muncește cu brațele zi și noapte, abia își câștigă existența, că autorul de invențiuni, savantul, artistul mor de foame, pe când băieții de bani gata, veneticii și escrocii trăiesc în lux, atunci știm sigur că temeliile statului sunt putrede.
Un stat în care se fac deosebiri între cetățeni, în care unii sunt robi, alții stăpâni, în care bogăția nu este rodul muncii, ci al speculei sau al hoției, este un stat care se găsește în pragul pieirii. […] Dreptate socială înseamnă muncă retribuită cinstit, înseamnă echilibru între merite și recompensă.” (Mihai Eminescu)
