La poarta raiului. Dacii şi romanii s-au întors la Ardeu – (GALERIE FOTO)

„Suntem în locul cunoscut de localnici drept „Pragul Ardeului”, suntem înconjurați de Cheile Glodului, mai încolo, sunt Cheile Măzii. Suntem la poarta „Raiului”, așa se numește culmea care străjuiește locul, un loc deosebit aflat destul de aproape de cetatea dacică de la Ardeu, avem ateliere, bucătărie antică și multe surprize”, îşi ademeneşte oaspeţii Iosif Vasile Ferencz.

Este doctor în istorie şi cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) Deva, iar festivalul este visul lui, împlinit după mai bine de două decenii de când se ocupă de situl dacic care are acum propriul eveniment de reconstituire istorică: „Dava Fest”:  „Angelica Bălos a nășit festivalul pentru că ea i-a găsit numele și este o alegere foarte bună.

La Ardeu, cu siguranță, am avut o „dava”, la Ardeu, unde am șansa și privilegiul să fac cercetare de aproape 25 de ani.

Încercăm să prezentăm publicului larg cât mai mult din poveștile pe care le-am adunat în toți acești ani și încercăm să facem ca această comunitate din zona comunei Balșa să fie cunoscută, să se afle detalii de ieri, de alaltăieri și de astăzi.

Încercăm să interacționăm cu cât mai mulți oameni și ne propunem să îi așteptăm și la următoarele ediții a Dava Fest.”

Evenimentul are loc într-un peisaj de o frumuseţe rară, pe un platou de unde priveliştile se deschid până departe către culmile Apusenilor, se întorc către „Cetăţeauă”, ori se caţără pe abrupturi calcaroase până la cer. Aici este locul pe care localnicii îl numesc „Raiu” şi la poalele lui şi-au aşezat dacii şi romanii taberele.

Cu căsuţe şi butoaie pitoreşti, cu o cireadă de văcuţe în jur, resortul turistic Transilvania Undiscovered este gazdă nemaipomenită şi toţi cei care ajung aici îi felicită pe organizatori pentru locaţia superbă.

Printre suliţele movulii ale brânduşelor, în miros de fân şi acorduri de greieri, glasuri uimite de copii descoperă atelierele unde pot trage cu arcul, pot învăţa să scrie precum romanii, pe tăbliţe de ceară, sau savura bucate la care apoi le notează atenţi reţetele. „În meniu, avem mai multe rețete dacice pentru că suntem în apropierea Cetății Ardeu, monument de importanță națională, cetate de apărare situată pe vechiul drum al aurului din Antichitate.

Servim terci de mei și terci de năut, slănină, afumătură, dar preparăm și câteva rețete romane precum pui cu smântână și salvie, moretum, dar și globi ca să avem un dulce bun”, explică Angelica Bălos, marele şef al bucătăriei TDA.

Filiala Deva a Asociaţiei Terra Dacica Aeterna a pregătit alături de MCDR Deva şi Primăria comunei Balşa cel mai nou festival de reenacment, unul care are şanse mari să crească şi să intre în rândul celor vestite în ţară. „Bine aţi venit la prima ediţie a Dava Fest din Ardeu! Am reuşit să punem pe roate un festival în această mirifică, frumoasă zonă. Avem atelierul de gastronomie antică, jocuri romane, scriere, sculptură în piatră, monetărie, atelierul de tras cu arcul şi ceva inedit – facem jucării de lemn”, explică şeful filialei Deva a TDA, Daniel Stănică.

Dacă la primul umbrar s-au strâns cei care vor să înveţe să tragă cu arcul, la cel de-al doilea poţi să îl urmăreşti pe Denis Bădescu care sculptează în lemn câteva siluete de animale. Sunt oi, căţei şi cai, jucării pentru copii aşa cum se făceau odinioară.

Alături, dacul Duras dă chip de om unui bloc de marmură de Ruşchiţa: „Sunt la început, aşa se munceşte piatra când scoatem părţile mari ale piesei, după ce dau volum, facem finisajul cu dălţi mai micuţe şi fine.

Marmura de acolo este mai tare decât altele, are duritatea de 5,5, dar merge din daltă, uşor, uşor… La finisaje e mai greu, acolo e muncă migăloasă.

Mi-e un pic greu să lucrez în soare, marmura captează lumină”, explică Edi Schneider. În nici jumătate de ceas, marmura înfăţişează deja figura unui bărbat aspru: „Era acolo, trebuia eliberat!”

 

Lângă romanii de la atelierul de metaloplastie, Marius Barbu lucrează la o praştie: „Îţi trebuie o bucată lungă de piele, aici în zona unde se aşează proiectilul vine o piele mai lată, ori se împleteşte o formă ca un mic coşuleţ. Mai interesant este însă felul în care se aruncă cu piatra”, te provoacă arheologul.

Iese în câmp, departe de tabără, găseşte o piatră şi o potriveşte în noua armă. „Sunt mai multe variante, unele se prind pe încheietură, altele se prind pe deget. Cei mai buni prăştieri în Antichitate erau cei din Insulele Baleare, de acolo recrutau şi romanii în unităţile de balerari, aruncătorii de pietre. Îi vedem pe Columna lui Traian cum îşi duc proiectilele în faldurile mantiilor”, povesteşte arheologul.

Roteşte larg braţul deasupra creştetului şi lansează proiectilul care vâjâie până departe: „Eu nu pot arunca mult, totul depinde de antrenament, dar gândiţi-vă că istoricii povesteau că, în Antichitate, luptele erau, în armata romană, deschise de maşinile de artilerie şi de trupele de prăştieri.

Se arunca cu piatra, mai departe decât se arunca cu săgeata!

Probabil vreo 500 de metri, cam aşa reuşeau să arunce şi aveau prăştii de diferite lungimi şi proiectile de diferite calibre – pentru distanţe lungi se foloseau piete mai mici, cu cât se apropia inamicul se foloseau pietre mai scurte şi proiectile din ce în ce mai mari.

Spre final, se aruncau pietre chiar cu mâna, bolovani mai mari, de dimensiunea mingilor de oină. Piatra, alături de bâtă, este cea mai veche armă şi a fost folosită în Antichitate şi până în Evul Mediu.

 

Când termină antrenamentul, Marius şi soţia sa, Mihaela, amândoi arheologi, se alătură grupului de zeci de persoane care pleacă către Cetatea Ardeu ghidaţi de Iosif Vasile Ferencz, care, după atâţia ani de cercetare în zonă, a devenit deja un om al locului. Iar Ardeu nu este un loc oarecare.

 

Aici, localnicii ştiu încă să depene vechile legende cu comori şi urieşi, care şi în urmă cu câteva sute de ani vieţuiau pe aceste locuri: „Bunica lu nevastă-mea i-o povestit că, la masă, când era mică și era la plug cu părinţii ei, o vinit o fată de urieș și i-o luat pe tăţi în poală și după aia o strigat-o pe mă-sa, adică mama urieșilor, să vină să vadă ce-o găsit. Și aia i-ar fi zis: Lasă-i jos, să nu-i smintești cumva. Ăștia, mamă, îs viermii pământului! Ăştia or să moştenească locurile după ce noi nu om mai fi!”

Sătenii cred că urieșii erau şi paznicii comorilor. Ar fi la Ardeu o peșteră zidită unde ar fi ascuns chiar şi un car  cu boi şi multe alte obiecte, toate de aur. Arheologii cred că s-a ajuns la aceste legende după ce oamenii au descoperit de-a lungul timpului mai multe obiecte şi cioburi în zonă.

 

Urieşii ar fi locuit taman pe „Cetăţaua”, dealul de la intrarea în sat, în partea sa sudică, deal locuit de-a lungul vremii, atât pe culme, cât şi pe terasele din jur.

Obiectele găsite în zonă atrag atenţia istoricului Téglás Gábor care face la sfârșitul secolului al XIX-lea primele descoperiri.  La începutul anilor 2000, un colectiv de cercetători de la Muzeul Civilizaţiei Dacice și Romane din Deva iniţiază o campanie de cercetări arheologice în zonei care urma să fie afectată de exploatarea industrială a materialului calcaros.

În perioada 2001–2004, săpăturile se fac sub conducerea cercetătorului știinţific Iosif Vasile Ferencz şi demonstrează existenţa fortificaţiei dacice: un zid ridicat din piatra zonei, legat cu lut, zid cu o grosime de doi metri şi o înălţime păstrată de peste un metru.

„Suntem la Ardeu, pe Dealul Cetăţuie, cota este 455 de metri faţă de nivelul mării. Dealul ăsta este important pentru că, în mai multe perioade istorice, oamenii au locuit pe el sau în conexiune cu el – unii nu au stat efectiv aici, sus, au stat jos. Aici mă refer la comunităţile preistorice de la sfârşitul neoliticului, o comunitate de păstori a folosit vârful de deal pentru păşune.

Tot jos au locuit în epoca bronzului  şi în prima epocă a fierului însă, într-un anumit moment, cei care locuiau aici au avut o altă viziune în legătură cu cetatea şi ăştia au fost dacii. La mijlocul secolului I î. Ch., apare o modă de a amenaja astfel de vârfuri de dealuri ca reşedinţă nobiliară. Este o modă pentru că se răspândeşte dintr-o dată. Nobilul îşi construia casă în vârful dealului să îl vadă toată lumea cât este el de mare şi tare. Uitaţi-vă în jur, cât de departe vedeţi de aici? Ca să controlaţi un teritoriu? Aproape mai nimic nu se vede – spre nord, vedem cel mult platoul unde se desfăşoară festivalul, înspre est, dincolo de culmea de aici nu se vede nimic. Spre vest, vedem doar 200-300 de metri. Spre sud,  sunt Munţii Şureanu, dar în realitate nu vedem mare lucru, pentru că valea este sinuoasă şi foarte bine vedem doar până la primul pod.” Tot pe platoul superior al dealului, cercetările au dat peste urmele unui turn-locuinţă

De-a lungul timpului, fortificaţia suferă numeroase degradări. Doar anii trecuţi a fost ţinta căutătorilor de comori, iar, mai grav, situl arheologic a fost afectat în proporţie de aproape 10% de exploatarea de calcar desfășurată pe parcursul mai multor decenii. Înconjurat de vizitatori, Iosif Vasile Ferencz vorbeşte nu doar despre descoperiri, ci şi despre momentul în care romanii au atacat fortăreaţa dacilor de la Ardeu, una care le bara drumul spre Apuseni şi aurul lui: „Probabil şi-au aşezat tabăra în apropiere, au montat artileria pe deal şi au asediat cetatea. Cred că vreo două sau trei săptămâni i-au lăsat să îşi consume proviziile. Îmi închipui că, aici la poalele cetăţii, romanii frigeau viţei, berbeci … Îmi place să cred că aşa a fost!

Într-o zi, au hotărât să ia cu asalt dealul. Cetatea a fost în aşa fel construită încât atacatorul, atunci când vine, să îşi expună braţul drept”.

Marius Barbu aduce explicaţii suplimentare: „În toate armatele exista un standard – toată lumea folosea mâna dreaptă să ţină sabia sau suliţa şi scutul cu mâna stângă.

Şi în acest caz şi în altele, până în Evul Mediu, veneai cu mâna dreaptă spre inamic. Locaţia de aici te expunea”.

Fie că sunt reenactori, fie doar turişti, toţi ascultă cu atenţie: „A fost cu siguranţă un asalt greu.

Or fi fost înfometaţi dacii, dar când au văzut că vin romanii peste ei, cu siguranţă au regăsit suficientă forţă să se apere.

Cred că bătălia finală s-a dat în zona unde locul este mai drept.

Acolo am găsit un vârf de suliţă romană, de pilum, arma infanteristului greu roman, al legionarului. Se aruncă şi vârful este bine călit, dar tija care îl leagă de coada de lemn este dintr-un oţel necălit.

De ce? Tocmai ca să se îndoaie, ca atunci când intră în scutul adversarului să devină o povară. Arma are cam două kilograme.

Romanul poate doar să calce pe coada ei şi îi smulge dacului scutul din mână.”

În tabara festivalului, reenactorii au grijă să dezvăluie publicului frânturi din viaţa antică. Gabriela Glăvan şi Florina Poenaru îi îndeamnă pe copii şi adulţi să cunoască o parte din viaţa civilă. Se fac mozaicuri, se scrie pe tăbliţe de ceară şi se folosesc pentru distracţie jocuri romane: „Sunt chiar piese de os făcute de un coleg din TDA, chiar aşa le aveau şi romanii.

Jocul se numeşte „rota”, care înseamnă roată. Placa de joc nu este obligatoriu să fie aşa, romanii jucau direct pe trotuare în oraşe. Stăteau la poveşti şi se jucau. De exemplu, până să intre în amfiteatre, se jucau.

Alături e jocul de moară, un joc foarte vechi, descoperit şi la egipteni, înainte de romani”, explică Florina.

Când soarele se apropie de apus, soldaţii lasă deoparte atelierele ori jocurile şi încep să se echipeze. Înainte de înfruntare, se fac antrenamente din greu. Reenactorii folosesc tocmai suliţele despre care s-a vorbit în cetate, în timp ce gladiatorii le împrumută celor mici coifurile şi armele grele. În lumina caldă a soarelui se încing mici încleştări. Un legionar foloseşte arma pentru a captura un glob bine rumenit, proaspăt scos din baia de ulei. Angelica îl opreşte pentru tuşa finală : „boarea de piper”.

De-o parte, o doamnă a Romei, Maria Szalai, îşi însoţeşte iubitul, un luptător purtător de stindard, cu coiful acoperit cu o blană de urs. Îmbrăţisarea le este incomodată de colţii fiarei şi cei doi se distrează copios, dar fotograful Florin Muntean este inspirat de scenă şi îi pofteşte pe cei doi la o fotografie memorabilă titrată apoi de cuplul iubitor de istorie antică: „Amor vincit omnia”.

 

Tot coordonatorului şantierului arheologic, dr. Iosif Vasile Ferencz, îi revine sarcina de a prezenta luptătorii daci şi romani cu rolurile şi echipamentul fiecăruia. Vine timpul luptelor, cel mai savurat, aplaudat şi comentat moment al zilei.

 

Când un legionar dă înapoi, un bărbat din public strigă: „Vezi c-o zis de mamă-ta ceva! Dăi, bătaie!” Cei mai câştigaţi sunt câţiva turişti care au prins momentul ideal să se cazeze în resortul din Ardeu şi privesc bătălia dintr-un butoi cu apă caldă.

Amurgul aduce cu el priveliştea uimitoare a munţilor învăluiţi în lumină de aur şi a văilor peste care se întinde fumul aşezărilor.

Dăciţa Iulia Dragan memorează momentul apusului însoţită de un buchet de sânziene târzii.

De pe poteca care coboară din culmea Raiului, vine la vale o cărare de reenactori cu torţe care luminează întunericul şi voci care sparg liniştea: „Dacia liberă!” sau „Roma invicta!”

Ajunşi în tabără, dacii şi romanii aprind primul Foc Sacru de la Dava Fest.

Alexandru împarte oamenilor din jur bucăţi de sfoară şi, în cânepa aspră, privitorii sunt îndemnaţi să îşi lase toate necazurile şi grijile apoi să le arunce în flăcările înalte. Lupul dacic stă de strajă, iar mii de scântei duc zeilor mesajele festivalului de la Ardeu.

 

Laura OANA

 

Galerie foto de la Cetatea Ardeu –  septembrie 2024