Postul Paştelui, în urmă cu un veac
Faceţi un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că trăiţi, la sat, cu un veac în urmă. Cu siguranţă traiul era mai sănătos, dar mult mai sărăcăcios, iar în perioadele de post opţiunile erau limitate – nici tu soia ori ulei de măsline, nici lapte de migdale ori burgere vegetale şi fără prea multe fructe proaspete. Alimentele de bază erau fasolea, varza, cartofii şi poamele la care se adăuga mămăliga cea de toate zile.
„Când eram eu mică, ne puneau şi pe noi copiii să ţinem postul. Era mare ruşine în sat să se afle de vreunul care mânca de dulce. Nu te sfădea numa’ părintele, dar şi familia, vecinii”, îşi aminteşte Aurelia Homorodean o bunică de 85 de ani. La vârsta ei, femeia a apucat să trăiască şi vremurile dinainte ale satului, cu copiii care umblau în cămeşoaie largi şi desculţi vara, ori cu opinci, pe timp de iarnă, dar şi acelea făcute în casă. Ţăranii mâncau mai puţin şi mai sănătos, cumpărau, rar, doar zahăr, iar uleiul se făcea în casă: „În casa vecinilor, la Solomon, era un teasc de ulei.
Tătă noaptea lucrau acolo oamenii, era gălăgie cum se auzeau povestind, râzând şi duruind la lemne. Uleiul de făcea din seminţă de dovleac, aveam un litru-doi de ne ţinea tătă iarna, până-n primăvară”, povesteşte Aurelia Homorodean. În posturi se mânca multă mămăligă, că pe vremea aia, pâinea era cum sunt acum prăjiturile. Făceam puţină şi ne împărţea câte o felie – două de copil. Mâncam poame, adică prune şi pere uscate şi puneam în zama unde fierbeau câte o bucată de mămăligă. Şi roşiile tot aşa se păstrau – atunci erau micuţe, le tăiam în jumătate şi le uscam la soare.
Până dădea Paştele se făceau şi verdeţurile – loboda, urzicile, mai făceai o zamă, o plăcintă.” Spre deosebire de vremurile vechi, femeia ţine acum postul cu pate vegetal, şniţele de soia, brânză tofu şi a încercat chiar şi laptele de migdale cu fulgii de porumb ai nepoţilor.
Valentin Crainic este unul dintre preoţii păstrători ai tradiţiilor din străvechiul sat, cu atât mai mult cu cât este şi interpret popular. A vorbit cu bătrânii şi ştie că: „Mai demult, orice post se respecta cu stricteţe. Nu era doar postul Paştelui, al Crăciunului, ci şi restul posturilor de peste an, înclusiv zilele de miercuri şi vineri. Ţăranii credeau pur şi simplu şi postul era parte din traiul lor – era bucuria de a aduce jertfă prin post şi posibilitatea de a se elibera de patimile trupului”. Chiar şi în 2018, la sat, oamenii ţin postul în numărul mult mai mare decât orăşenii: „Ţăranii sunt mai apropiaţi de biserică. Fiecare om ţine postul cum poate. Le spun mereu că postul fără rugăciune e o simplă dietă. Postul Paştelui este cel mai strict: sunt doar două dezlegări la peşte – de Buna Vestire şi de Florii – şi câteva la ulei, pentru că în rest postul se ţinea cu produse fierte”, spune părintele care slujeşte la Biserica din Hărţăgani. Pe lângă interdicţiile alimentare, postul aduce din vechime o mulţime de ritualuri. „La ţară, pe vremuri, mâncarea de post nu se gătea în vasele de dulce pentru ca mâncarea de post “să nu se înfrupte”– ori vasele se spălau cu leşie făcută cu cenuşă doar din anumite esenţe de lemn, ori le urcau în pod şi foloseau oale de frupt”.
Părintele Crăinic a lucrat şi cu etnologul Marcel Lapteş pentru recuperarea vechilor obiceiuri şi tradiţii din satul hunedorean în perioada postului. „Este începutul unei terapii gastronomice specifice: a şteviei, urzicilor, a grâului, orzului şi a altor plante, eliminându-se cu stricteţe alimentele pe bază de carne, grăsime, lapte, ouă (de origine animală)”, scrie etnologul.
O privire către meniul de post din urmă cu un veac ne înlesneşte volumul „Bucătăria tradiţională românească” a lui Mihai Lupescu, o carte scrisă la începutul secolului 20. „Cei mai mulţi săteni postesc cu mămăligă, fasole şi varză. Adese mai au bostan şi cartofi. Cei harnici şi cu grijă de ziua de mâine îşi mai strâng ceapă, usturoi, mere şi pere uscate, prune …”
Cea mai cunoscută mâncare era mămăliga: „ţăranul face cam de trei ori mămăligă pe zi; când are lucrători mulţi face mămăligi multe”, cartofii erau „tovarăşul mămăligii”: în munte, cu mămăligă şi bulughene, petreci cu bine posturile, mai ales dacă gospodarul are şi un poloboc de curechi”, iar „fasolea, barabulele şi curechiul sunt temelia udăturei în posturi şi în zilele de sec”. din sămânţa de cânepă, ţăranii făceau „oloi”, un soi de ulei şi „julfă”, lapte de cânepă, poame, tot felul de rădăcinoase şi legume: ceapa era numită de exemplu „slănină de post” „Ş-apoi, când ţăranul n-are nici unele din cele ce s-au arătat până aici, sau e în nevoie, el mai ştie să mănânce şi răbdări prăjite cu mămăligă rece. Şi, Doamne, bune-s toate când e omul sănătos şi la locul lui”. Cum porumbul este o plantă adusă din noile colonii americane, pe aceste meleaguri a apărut târziu, undeva în prima jumătate a sec. al XVIII-lea: „ … înainte de apariţia porumbului pe teritoriul ţărilor româneşti se făcea mămăligă, aici, din făină de mei, cereală numită şi mălai; etimologia acestui cuvânt este incertă, dar pare semnificativă asemănarea cu millium-ul latinesc, care desemnează toate varietăţile botanice ale meiului, termen din care provine şi franţuzescul millet). Atunci când porumbul (popuşoi în Moldova) a luat locul meiului, numele popular al acestuia din urmă, mălai, s-a păstrat, desemnând porumbul măcinat”, scrie Vlad Macri.
În vremurile de foamete, mămăliga se făcea „…din scoarţă de fag şi de alţi copaci”, scrie Lupescu. Şi existau o mulţime de „reţete”: „Mămăliga, în zilele de post, se prăjeşte pe joc. Moarea de curechi şi borşul cu fasole rece e mai bun cu mămăligă prăjită (…) Mămăliga prăjită şi rece se numeşte hrincă. Hrinca o mănâncă lucrătorul de multe ori goală, întinzând-o în sare, ori cu usturoi şi ceapă”. Şi tot din porumb se făcea cirul, „zama mămăligii” : „Când ţăranul, în zilele de post nu are udătură, mănâncă şi cir cu mămăligă prăjită. Citul cu mămăligă e gustos doar când e fierbinte”. Şi tot din mămăligă se făceau şi turtele: „Se ie mămăliga moale, se lăţeşte în formă rotundă, şi ferindu-se focul din vatră, se pune turta acolo, acoperindu-se cu spuză (cenuşă fierbinte), în care sunt şi tăciuni aprinşi (potoliţi), şi lăsându-se până se usucă bine”. Asemenea turte se mâncau cu ceapă, sare sau usturoi, dar şi goale, ori amestecate cu moare de varză sau borş. Mămăliga prăjită se mai putea sfărâma şi peste ea se punea apă şi sare, un amestec care se mânca ca o supă, cu pâine. În post, mămăliga se mânca cu zeamă de urzici, ştevie, măcriş sau tocană de ciuperci şi cu fasole.
În volumul „Buna menajeră” cu subtitlul: „Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română”, apărut în 1902, autoarea Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a Institutului Damen-Stift din Viena pomeneşte sarmale de post, dar şi despre cum se păstra fasolea verde: „Curăță de ață fasolea verde, așază într ‘o putinică un rând de fasole și unul de sare pisată, și urmează tot astfel până ce se va isprăvi; pe urmă pune de-asupra scânduri și pietre mari. Tot în modul acesta se păstrează bine pentru iarnă bobul și mazărea verde. La 12 kilograme de mazăre, bob sau fasole verde, se pun șease kilograme de sare. Când vrei să le gătești, le pui în apă de cu seară.”
Peştele e singurul aliment de origine animală tolerat în hrana de post în anumite zile şi este elementul cosmogonic fundamental în mitologia românească. „În mare este un peşte, pe peştele cela stau patru stâlpi și pe stâlpi pământ; când peştele clatină din coadă, atunci și pământul se cutremură… Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim de aceea ca să nu ne cufundăm. Dar acum un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc.”
Deși nu este admis în hrana de post obișnuită, există zile de „dezlegare la pește” în postul cel mai sever, în care el este singura proteină tolerată”, scrie Ofelia Văduva în „Pași spre sacru”.
Pro şi contra post, în secolul 20
În volumul „Igiena ţeranului român”, apărut în anul 1895, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu se ocupă şi de „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului” şi scrie despre alimentaţia săracă a ţăranilor: „S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că știu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat… […] Azi, ca să ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forţe.” Etnograful Simion Florea Marian nota în volumul “Sărbătorile la români”, un studiu de la a cărui publicare au trecut peste 100 de ani: “Poporul român este foarte scrupulos în privinţa ţinerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea, decât se va înfrupta în post. Cel ce se înfruptă, acela se spurcă, se pângăreşte şi numai în scaunul mărturisirii se poate curăţi de păcatul ce l-a comis prin înfruptare. Iar cel ce maănâncă anume de frupt sau de dulce în post nu numai că e considerat un călcător de lege şi prihănitor al aşezămintelor bisericeşti, ci e totodată privit şi ţinut mai rău decât un păgân sau un căpcăun care n-are lege”.
Laura OANĂ
