Din drag de neam. Clacă la coasă, în Apuseni

Ziua începe frumos, în sunetul naiului. Încet, i se alătură icnetul aspru al fierului harnic ascuţit. Lumea se strânge uşurel în faţa casei gazdei unde se pun toţi pe … mâncat. Cel mai frumos corn îşi întinde către clăcaşi crengile pline cu fructe roşii şi acrişoare. Gustul micuţelor adună amintiri în sufletul oamenilor.

Toţi sunt cu gândul la copilărie şi nu doar datorită coarnelor. În faţă, priveliştea se deschide larg către un munte acum împădurit: „Suntem în Şoiceşti, avem în faţă bulzurile – cel mic, al Ionileştilor şi Bulzul Mare. În dreapta mea este Stănculeşti.

Unde acum se vede tot pădure, mai demult erau câmpurile de sus: holde, păşuni, fâneţuri, şurile.

E frumos ce vedem şi acum, atâta verde, dar parcă mai frumos era atunci”, povesteşte Călin Stanc.

Se vede că îi este jale când priveşte către satul natal, cu locurile cotropite de codru. „Mă doare sufletul!”, susură el şi întoarce privirea ca lumea să nu îi bage în seamă lacrimile.

Amintiri mai grele sau frumoase se ivesc şi umbra cornului e tot o voie bună.

Moţii se strâng unul după altul, iar cei care au venit să le vadă obiceiurile ascultă fascinaţi.

În scurtă vreme, glasurile de fier umplu locul. Şi, cum le şede bine bărbaţilor harnici, se pornesc glumele şi oamenii îşi poartă voioşia către grădina potopită de ierburi.

„Asta-i otavă întârziată”, râde un clăcaş şi potriveşte zdravăn lama jos, în potopul de fire. Pentru cine a crescut la sat, muzica cadenţată a coaselor e simfonie curată.

„Dă-i cu măseaua, nu cu vârful”, vine sfatul de la un priceput către un începător: „Vezi, că-i muşuroi, o rupi!”, se îngrijorează bărbatul, apoi, mulţumit că omul s-a dat pe brazdă, începe şi el a cosi.

O orchestră de coase se întinde curat peste coama Apusenilor. În ziua caldă de august, un sentiment de împlinire cuprinde locul.

Cred că acesta este momentul când moşii culcaţi în pământul satului se trezesc să se bucure de munca urmaşilor.

Câmpul cu obrajii curăţaţi te răsfaţă cu mireasma uimitoare a ierburilor. Îţi vine să te culcuşeşti în salbele de fân şi să respiri clipa.

O vreme răsună peste loc doar munca, dar, când primul se opreşte să ascută lama, alţii îi ţin isonul. Stăpânul locului priveşte la vale şi se îngrijorează în cel mai pur chip ardelenesc: „Domnul profesor, vă rog, să lăsaţi prunii!”. Omul se opreşte oleacă cât să întrebe: „În spate, da?” Râsetele izbucnesc înaintea răspunsului: „În spate, da! Adică să rămână. În pace, da, să steie-n pace!” De la deal, răzbate vocea fotografului: „Pot să înalţ şi eu drona? Până nu gătaţi muntele!”

Cu palmele încinse în lemnul coasei, clăcaşii îşi şterg chipurile de broboanele iscate de soarele încins şi munca grea. Cel căruia toţi îi spun „domn profesor”, povesteşte: „Noi trebuia să începem undeva pe la patru dimineaţa, aşa cum făceau strămoşii, dar noi ne-am domnit! Venirăm pe la opt… E soarele sus şi-i transpiraţia mare. Noroc că luai o cămeşe de bumbac de aici, din zonă, de la Bulzeşti. Are vreo sută de ani şi este capabilă să absoarbă transpiraţia şi să distrugă bacteriile care s-ar putea instala pe corp.

Or avut minte strămoşii noştri când s-or îmbrăcat în bumbac sau în cânepă, materiale mult mai sănătoase decât ce îmbrăcăm noi astăzi”. Omul chiar ştie ce spune. Este conferenţiar doctor în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca şi a venit să cosească în Apuseni.

Nu este singurul oaspete al moţilor care a lăsat privitul şi s-a pus la muncă. Ioan Hărănguş a crescut la oraş, nu a învăţat de mic să cosească, ci mai încoace. Se descurcă bine şi ţine pasul cu moţii. Ba chiar poate da lecţii începătorilor: „Ca să poi să coseşti trebuie să ai o anumită tehnică, se coseşte cu măseaua”, adică cu lama, nu cu vârful, faci o mişcare arcuită, semirotundă. Coseşti trei-patru centimetri, nu zece, că altfel îţi oboseşte braţul. Eşti tentat să tragi cu mâna dreaptă, cea care stă pe mânerul mic, că, dacă tragi doar cu cealaltă, o să te doară umărul. După o brazdă de 10-15 metri, coasa se ascute cu o cute sau o gresie naturală care este foarte bună şi rezistentă. După vreo jumate de oră, lama se uzează şi trebuie bătută. Adică, te aşezi, pui în pământ o mica nicovală şi pee a baţi coasa cu ciocanul. Tăişul se face aproape ca şi o lamă de ras, foarte ascuţită, trebuie să ai mare grijă.”

În ceata de cosaşi este şi un fost marinar care, după ce a călătorit în lumea largă şi a numărat mai bine de o sută de ţări, s-a întors în a sa Ţară a Moţilor. Dumitru Ionel are spor şi când vine vorba de cântat „Marşul lui Iancu” şi la clacă: „O coasă se ascute dând cu cutea şi pe stânga, şi pe dreapta. Sunt mai multe feluri de a ascuţi, fiecare face cum îi merge mai bine. Îmi place să cosesc, doar că nu prea am timp. Eu a învăţat de la tata, în copilărie.”

Şi tot aşa o ţin clăcaşii până iarba muntelui se face fân. „Mi-e tare drag de ei şi îmi place ce fac aici, la Bulzeşti. Vin de plăcere şi ies nişte fotografii tare faine”, spune Marius Turc.

„No, haidaţi, mă, ficiori la masă!”, strigă o femeie, care poartă de braţ un coş plin cu bucate, urmată imediat de alta care glumeşte: „După faptă, şi răsplată!” Bărbaţii lasă coasa şi agaţă uneltele în corn, apoi se trag la umbră cât femeile aşează mâncarea pe un covor fain ţesut.

„Avem pentru ei bucate alese – slănină, cârnaţ, brânză de aici, din zonă, ceapă, roşii, castraveţi. Îs toate din astea, de-a noastre, organice, cum se zice”. Loredana Postolache a venit „peste deal”, din comuna Petriş să ia parte la clacă. Este mare iubitoare de tradiţii, de port popular şi are chiar un mic muzeu deschis acasă.

Alături de ea, dă o mână de ajutor gazdei, Rodica Hărănguș, fostă Luncan: „După bucate, îi servim pe cosaşi cu plăcintă, stoarză, cum îi zicem pe aici, şi pătura, un fel de cozonac. Toată noaptea am lucrat cu muierile din ăsta sat să le pregătim.” Nimeni nu începe a îmbuca, până nu se spune rugăciunea, după cum ţin moţii obiceiul strămoşesc.

Tânărul interpret, Viorel Papuc, care a tot cântat la nai, lasă instrumentul, îşi astâmpără foamea apoi ia acordeonul la cântat. „Vai, este aşa o fericire şi o împlinire! Niciodată nu ne-am gândit că se mai umplu locurile astea. Noi aici am moştenit casa şi venim de câţiva ani, dar era foarte greu cu drumul de acces, la care acum se lucrează. Avem mulţi prieteni care adoră să vină la munte şi adoră rusticul. Este aşa o împlinire când îi văd că le place aici. Mi-i tare drag ce se întâmplă”, zâmbeşte gazda.

Împreună cu familia, Nicoleta Jurj a păstrat casa de lemn, a reparat-o şi a amenajat-o pe interior ca să îi păstreze farmecul rustic. Ţi-e şi drag să păşeşti pe podelele vechi de lemn, cu privirea alunecând peste grinzi, dulapuri vechi, peste oalele şi lămpile vechi ale moţilor.

Toţi s-au adunat în jurul bucatelor, cu masa plină de bunătăţi şi paharele ochi de ţuică. Domnul profesor le vorbeşte tuturor despre minunăţia de zi, care o fi ea una obişnuită pentru unii, dar are o însemnătate aparte: „Claca este o poveste frumoasă care ar trebui reinventată, de fapt, chiar asta au făcut unii, dar îi spun voluntariat.

Noi o avem ca poveste istorică de sute, poate mii de ani, iar ţara asta dezbinată ar trebui să înţeleagă din acest exemplu că are nevoie de unire.

Claca era principalul mecanism prin care oamenii reuşeau să se ajute unii pe alţii şi se elimina astfel vrajba. Neamul ăsta are trei boli, care au nevoie de leacuri: unul este dezbinarea, altul este slăbiciunea de neam şi nemotivarea.

Pentru dezbinare, claca şi sezătoarea rezolvau mai demult aceste necazuri, pe care profesorul Nicolae Grosu le-a descris recent într-o carte numită „Românii între blesteme şi miracole”.

Trebuie să reinventăm această coeziune socială în care indivizii să poată să se ajute unul cu celălalt la muncile câmpului şi apoi să ducă această organizare la nivel de bucurie, printr-o şezătoare, care era ca un fel de facebook modern.

Spiritul acesta de clacă pe care noi vrem să îl reînviem prin acest eveniment de la Bulzeşti asta şi vrea să transmită – că trebuie să ne întoarcem la fostele noastre valori pe care le-am abandonat ultimii zeci de ani. Strămoşii noştri care nu au avut multă şcoală, aveau mai multe minte decât noi care avem una, două, trei facultăţi şi trăim într-o perioadă cu provocări de natură tehnologică şi ideologică. Noi va trebui să pricepem că trebuie să ne întoarcem la valorile care ne-au fondat ca şi neam”, zice profesorul Avram Fiţiu, în satul de lângă Muntele Găina.

Reînvierea obiceiului de clacă la coasă este ideea unui localnic reîntors din străinătate acasă, în comuna Bulzeştii de Sus. Daniel Stanc şi moţii lui organizează pentru a şasea oară „întâlnirea Fiilor Satului”.

Multe din satele comunei sunt aproape părăsite, în altele s-au mutat oameni, dar puţini mai cunosc şi mai respectă obiceiurile vechi ale locurilor.

„Ne pierdem identitatea şi nu mai zic că se pierd şi tradiţiile, se pierde ideea de clacă, care în trecut funcţiona foarte bine şi nu doar la casă, dar şi la făcutul casei, la toate lucrurile funcţionale. Claca asta făcea aducea oamenii împreună!

Oamenii nu aveau nevoie de firme ca să îşi facă casă: se duceau unul la altul şi se ajutau. Ideea este de a reveni împreună la rădăcini şi de a nu uita cine şi de unde suntem”, povesteşte Daniel Stanc.

Cătunul Şoiceşti a fost la un pas de a deveni sat părăsit. Câteva familii sunt însă decise să nu renunţe la casele bătrâneşti, de lemn, căsuţe pline de vraja veacurilor trecute.