Iarna în ţara momârlanilor

Momârlanii sunt stăpânii celor mai frumoase locuri din Valea Jiului, iar traiul lor este complet diferit de cel al minerilor. Legaţi de munţii lor, momârlanii şi-au păstrat obiceiurile, năravurile şi animalele. Sunt harnici şi deprinşi cu traiul greu.

Străvechi locuitori ai acestor ţinuri, cu mult dinainte ca zona să se umple de mineri, momârlanii s-au încăpăţânat să reziste „în înaltele aşezări”. Nimeni nu ştie exact de unde li se trage numele, dar unii cred că erau aici înainte ca romanii să calce în Dacia.

Îi întâlneşti chiar şi la marginea Petrilei şi, chiar dacă maşinile şi oile merg acum pe asfalt, dincolo de gardurile din lemn, viaţa lor bate în ritmuri arhaice.

Ioan Dobre şi-a coborât de-abia la începutul lui februarie oile la vale, din adăpostul din munte unde le păstoreşte din luna mai. Are 62 de ani şi cam tot atâtea oi pe lângă casă. Într-o grădină, ţine oile peste zi. Păşeşte atent prin ţarc, purtând în spinare furca cu o legătură de fân mai mare decât el. Fluieră încetişor şi turma îl urmează îndeaproape. Când desface legătura peste zăpadă, fânul îşi răsfiră în jur aroma minunată de ierburi de munte. „Le-am adus porţia la oi! E fân uscat, otavă, lucernă şi le mai punem boabe. Le dăm de dimineaţă, la amiaz, să culcă, la patru le dăm iară, dup-aia sara. De patru ori pe zi, le dăm fân. Noaptea le ducem din ţarc şi le închidem în casa lor, cum zicem noi momârlanii, în şopru, că-i rău de lup aici la noi”. Lup? În marginea Petrilei? Omul oftează şi arată peste gard: „Daa, duminică noaptea, la vecinu’ i-o omorât două şi vreo tri-patru le-o rupt!”

Momârlanii, oamenii munţilor

„Noi n-am renunţat la oi, ne-om mai năcăji pân-om pute!”, zice omul şi, prin fluierat domol, îşi cheamă oile la iesle după ce-a isprăvit cu aşezatul fânului. Aerul înmiresmat se umple cu sunetul talăngii. „Mă ascultă, da’ cum! Îs tot cu ele şi primăvară, şi vară, şi toamnă, tot în munte. Şapte săptămâni am stat numa’ eu cu ele, la Curmături, la colibă. Dup-aia la Râul Alb, am mai stat vreo tri săptămâni, în rest m-o mai ajutat un băiat. Din 20 decembrie şi până la începutul lunii, cinci săptămâni am stat iar cu ele sus. Acum le-am dat la vale, ca să fete, aşteptăm mieii”, zice omul. Cât vorbeşte se sprijină în lemnul furcii, la fel, cum toată vara, a stat cu mâinile pe bâtă şi cu ochii pe turmă. Este deprins să trăiască aşa alături de oi: „Traiul de momârlan n-ar fi el chiar rău, da-i greu! Momârlanul are tăt ce-i trăbă, dacă munceşte, dacă nu, n-ar nimic! Lucrăm cum am văzut de când ne-am născut. La noi, aici, în marginea Petrilei, e numa’ un pic de loc drept, în rest îs numa’ coaste. Apăi, la pădure, îs şi mai mari coastele. Nu răzbim cu unelte agricole. Şi ce avem arabil, îl facem cu caii şi plugul, trudim bătrâneşte pământul– îl ar, cu sapa rărim, burenăm pe rânduri, adunăm cu mâinile”.

A lucrat 27 de ani în mina Lonea şi, din 2000, e la pensie, o pensie care nu-i ajunge pentru un trai mulţumitor. Şi totuşi nu de asta şi-a luat animale multe în gospodărie. Cunoscut drept „Ion a lu’ Liţă”, omul a ţinut să trăiască cum s-a deprins de mic – cu multă muncă, puzderie de suflete de îngrijit şi mândru că e momârlan. „Îmi petrec viaţa la pensie cu aheştea. Oile-s sufletul meu! Nu căştig de pe ele, mai mult dau, da’ mi-s dragi. Şi am ce-mi trăbă, tot! Ar fi păcat să spun că nu am, avem de toate! Cămara-i tot plină, numa’ cu lâna avem de lucru – trebă să-i dăm foc ori vine dusă la containere, că nu-ii voie s-o ţâpăm în Jiu. Suntem noi momârlani, da’ suntem cu mintea mai sus ca alţii! Noi umblăm mult! Dacă umbli mult prin păduri şi pe munte şi n-ai minte, te pierzi!” Ioan Dobre are la casă tot ce-i trebuie – mai cumpără doar grăunţele pentru animale pentru că pe terenurile de munte nu rodeşte grâul şi porumbul. Fânul şi-l face singur ajutat de cei din familie. Când termină cu oile, închide poarta grădinii şi se îndreaptă spre casă.

De cum intră pe poartă, câinii încep să latre vârtos şi să se zbată în lanţuri. Cum stau la „oraş” câteva luni, s-au învăţat şi la cuşcă, după libertatea din munte. Acolo, păzesc turmele de sălbăticiuni, la vale, toată gospodăria, de străini. Stăpânul îi domolescu cu vorba şi intră în şură, să grijească de mânz şi perechea de cai. „Voicu! Nea la tata! Hai…”, le vorbeşte încetişor bărbatul şi caii ciulesc urechile mai cu seamă că omul le umple cutiile cu boabe de porumb a căror zornăit îi face să freamăte şi să sufle pe nări aburi groşi în frigul ce intră acum pe oblocul deschis al grajdului. „Na, Voicu, la loc!”.

Îi sunt de mare ajutor, zice momârlanul numărând pe degetele aspre câte foloase are din partea animalelor:  „Cu calu’ meri la pădure, cu calu’ meri la munte, cu calu’, ari; cu el aduc fân, cu ei îmi fac tătă treaba! Îs la plug, la căruţă, la târs, la lemne, la desagi, peste tot! Îi mai şi încălecăm! Cu şaua pe ei, aşa merem sus la munte. Căruţa o laşi la vale şi de acolo, pui şaua, deasupra desagii, îl încarci şi meri în sus. Vara, unde merg oile, merg şi caii. Le dăm drumu’ la munte, când coboară turma, coboară şi ei. Îi ţinem tot timpul lângă noi. Nu-i voie să-i scapi. De le dai drumu’, scapă în zona verde şi-s jăndarii pe noi, hait!”, râde bărbatul.

Calendar de momârlan

Soţia sa, Anica, îl ajută de-o viaţă în gospodărie. Nici unul nu s-ar vedea trăind în locuinţele înguste de la bloc, fără animalele care le sunt atât de dragi. Vacile le scot vara la islaz până în 15 iunie când : „Fiecare le ţâne pe une poate până în 15 septembrie. Nu-i voie să umble liber, că se face fânul, se coseşte. După aia se dau iară la păscut. Oile pleacă la jumătatea lui mai la munte, să scoboără numa’ când tră să fete. Aşa am pomenit din bătrâni, aşa am păstrat şi noi.

Am 62 de ani, aşa m-am deprins, aşa trăiesc”. Poiata omul adăposteşte cinci vaci de lapte şi un viţelul micuţ. Laptele îl folosesc în gospodărie mai cu seamă că au o nepoată, Ioana, de cinci luni care îi e tare dragă lui Ion şi soţiei sale, Anica: „Mulg de la fiecare câte şepte-opt litri dimineaţa, mai puţin, sara. Laptele îl mâncă viţăii, dăm la copii, mai fac caş, brânză. Nu este centru de colectare, ne descurcăm cum putem. Viaţa de momârlan… cui î-i dragă, nu-i grea! De când am fost mică, la părinţi, tăt de animale am grijă! Aici, tăt animale am”, zice femeia în timp ce trage de ugerul plin al vacii, iar, din laptele cald, se ridică aburi. Dezleagă cu îndemânare sfoara cu care a prins coada vacii ca să nu o lovească în timp ce mulge şi iese din poiată. Nu are o clipă liberă: „Vacanţă? N-am pomenit. Mai zice fata că ieşim afară la şase dimineaţa şi intrăm înăuntru sara, la şepte. Mâncăm, mai povestim cu copii şi, noaptea, dormim cu nepoţica”. Or umbla ei momârlanii întreg ţinutul, ajung cu oile din loc, în altul în judeţ, dar concedii, nu au: „Ohhh… Nici la mare nu merem! Nici la băi, ş-acolo ar trebui! Animalele cui să le lăsăm?!”

Deasupra, în podul şoprului unde închide oile noaptea, Ion a lu’ Liţă îşi ţine atârnate de grinzi cojoacele de le poartă vara, la oi, şi pieile pe care le argăseşte undeva la Călan: „Le mai face cineva acolo şi avem un vecin de mai croieşte pentru cunoscuţi. Aşa a deprins şi el din strămoşi, da’ s-a pierde şi meseria asta. Noaptea, pe munte, mă pun jos cu cojocu’ şi, când plouă, mai pun pelerina.”

La câţiva kilometri mai sus, pe Cheile Jieţului, o altă familie de momârlani tocmai se aşează în gospodăria din sat, după ce au coborât cu oi, vaci şi cai de pe coasta muntelui. Au dat turma la vale pentru mieluţii care urmează să vină în curând pe lume. De asta şi-au părăsit „coliba”, aşa cum le spun momârlanii caselor de vară pitite pe coastele Parângului. Ioan Magheru e mândru că-i momârlan şi poate trăi la fel ca străbunii lui legat de munte şi de animale. Are o gospodărie frumoasă şi mare, cu şopruri din lemne, care păstrează arhitectura tradiţională. E trecut bine de amiaz, aşa că-i vremea de adăpat. „Noi le scoatem din grajd, deschidem poarta, ele să duc singure la apă, în malul Jieţului”, zice omul în urma vacilor, care aşteaptă în albia îngheţată în urma oilor care sorb apa din vale. Din grajdul cailor, momârlanul scoate nişte frumuseţi care fornăie puternic în aerul tare de munte. „El îi Iancu, cu el ne facem treaba. Iarna ţânem animale acasă, le dăm fân, lucernă, porumb. Vara, le ducem, sus, în munte, la Slima, în Parâng. Acolo avem fânaţe, grajd. Mai am un loc lângă Cabana Rusu unde am tot nutreţul, am tras apă, îi saivan, îs grajduri. În viaţa asta, trebă muncit să ai cu ce trăi. Noi suntem pensionari de boală, d-apoi numa cu pensiile, ce-am face?! Ne mai ajută subvenţiile, mai avem abonaţi la lapte, mai vindem câte-un viţel, mai faci câte ceva la casă”, explică omul care de-abia s-a întors acasă cu fân.

Sunt prietenoşi şi deschişi, mândri nevoie mare să povestească de felul lor de-a fi: „Momârlani-s oamenii care aici s-or născut şi aici trăiesc, lângă munte. Ai de la oraş mai au noroc cu minele, dar terenurile trebuie folosite de cineva. Noi stăpânim munţii care am mai rămas, care nu or plecat la oraş, în alte părţi, în străinătate. Noi de-am rămas, trebă să ne ocupăm cu ceva. Suntem crescători de animale, că după ele trăim. Când gată cu minele, pe la 45 de ani, încep cu oile. Vara, laolaltă ne ducem la munte, facem mai multe strungi, fiecare munte le are. Fiecare cu neamurile îşi face loc. Vara facem fân ca să ajungă că, la noi, îs două ierni ş-o vară. Ce nu facem, cumpărăm, că, la noi, numa’ cartofii se fac, porumbul îl luăm. Cu banii din concesiunea muntelui, plăteşti ciobanii, cureţi locurile, faci drumurile. Fiecare munceşte cât poate.

Acum îi mai uşor, mai îs tractoare la unii, au cositori. Altă dată te sculai la ora 5 să meri la coasă până-n ceasu de să tăia iarba bine. Atunci coseai doi inşi cât coseşti acum cu cositoarea într-o oră. S-o mai uşurat munca, da’ nu de tăt”, zice omul şi mai pune un braţ de fân la berbeci, apoi trece să vadă de porci. Unora, viaţa asta s-ar putea să le pară amară, dar nu şi celor harnici: „Io unul n-aş putea şedea la bloc, mai cu seamă că n-ai cu ce. Cu vitele poţi trăi fără nici un leu  – ai strictul necesar, plus că-i totul natural. Ai brânză, lapte, carne peste an, porc de Crăciun, miei de Paşte…”

În gospodărie, lucrează toată familia şi omul are ajutoare cu adevărat de nădejde. O fată tânără şi frumoasă, lucrează cot la cot cu bărbaţii casei. Cunoscut drept „Nelu a lu’ Pilea”, omul e tare mândru de nepoata lui. Ioana Gălăţan are 16 ani şi, cum termină orele la liceul din Petroşani, vine la Jieţ să aibă grijă de animale. Îi e tare drag traiul momârlanilor, chiar dacă nu e uşor să lucrezi afară, în frig, şi să ai în grijă atâtea suflete. „Mie îmi place de când eram mică şi am venit aici cu unchii, cu mătuşile. Vara stau cu ei la munte, toamna şi iarna îi ajut aici, pe lângă casă. Nu vreau să las viaţa de momârlan, că mi-or plăcut de mică oile şi nu le mai pot lăsa”, spune fata zâmbind larg când berbecii o îndeamnă cu coarnele să le arate palmele, doar, doar o ascunde acolo ceva bunătăţi pentru ei.

Planurile fetei sunt legate de aceste locuri pe care nu are de gând să le părăsească: „Mă gândesc să termin şcoala, să fac o facultate în Petroşani, dar nu plec de lângă ai mei. Nu e greu şi decât în cluburi, prefer viaţa la ţară: e aer curat, am prieteni cu care mă înţeleg. Eu una n-aş putea sta la oraş. Io-s mândră că-s momârlancă, nu mi-e ruşine cu ce fac, cu ce sunt. Îmi plac traiul, tradiţiile şi portul”, zice fata care, călare, pe calul unchiului a deschis serbările de zilele oraşului.

Animalele lui Magheru sunt adăpostite în ţarcuri care înconjoară casa şi sunt păzite de câţiva câini zdraveni. Ziua unui momârlan începe din zorii zilei, iar oamenii nu intră în casă până nu s-au îngrijit de toate cele din jurul casei.

În curte, lângă clăile cu fân, omul tocmai a încărcat târsul. De sub mormanul de iarbă uscată se mai vede doar capătul lemnului: „Pe un târs de lemn de fag pui o grămadă de nutreţ! Pui fânul, legi cu sfoară, pui o rudă pă de la deal şi, la urmă strângi cu sfoara, la ailaltă-n spate pui un legău şi calul să tragă. Mere de nu să poate! Aşa coborâm fânul din locurile astea unde nu-i drum şi nu ai acces cu tractorul, cu sania sau căruţa. Umblăm cu creanga! Mai aducem cu porculetele. Vara, bagi un par pe sub porculete, legi cu-o sfoară pă la deal şi pui calul, ca să nu duci fânul cu doi pari, doi oameni”, explică momârlanul care-i treaba cu mijloacele arhaice de cărat iarba. Pentru o singură porţie la oi, momârlanii, ori cară cu spate, ori cu sania de mână. Ioan Magheru pune pe ea câteva furci zdravene de fân şi o cară singur până la vălaiele oilor: „Oi de astea faine nu prea vezi. E un soi aparte: Breaza de Valea Jiului! Nu le mere bine numa’ pe la munte!”, le laudă bărbatul. Când e gata treaba, toţi se strâng în casă unde gospodina a frământat deja aluatul şi face plăcinte momârlăneşti fierbinţi ca să se încălzească lucrătorii.

Toată lumea ştie că e greu traiul în Valea Jiului: minele se închid, sunt prea puţine locuri de muncă, dar momârlanii harnici au mereu de lucru. Nu e o viaţă uşoară, dar e una sănătoasă. Ei trăiesc încă depinzând de munţi, de iarba păşunilor şi capriciile vremi.

Unde valea Jieţului taie munţii, la o casă trainică de lemn, un tânăr taie lemne lângă ţarcul oilor. Cât face o pauză, trage şi din ţigară: „Io-s născut aici, în Valea Jiului, da’ nu-s momârlan! Tata-i din Buzău şi mama-i din Vaslui. Eu, de 13 ani, îs tot pe munţii ăştia! Am fost şi la Dobra, şi la Ilia, peste munte cu oile, în fiecare an.  De serviciu m-am lăsat că-i mai convenabil la gospodărie. Decât în mină, în pământ, mai bine la munte. Nu-i greu deloc: dacă le ştii sama, îi bine. Cu astea ai program, ca la servici: mâncare, la timp şi cum le grijeşti aşa au şi ele grijă să îţi dea ce-ţi trăbă.”

Ţinutul  Momârlanilor se întinde pe munţii şi coastele Văii Jiului, între mai multe masive. Sunt oameni harnici, care înfruntă viaţa fără a se plânge. Pot la fel de bine creşte nepoţi, îngriji animale sau înfrunta lupii şi urşii. Etnologii vorbesc despre ei ca oameni care şi-au păstrat obiceiurile chiar dacă au „furat” din civilizaţia oraşelor: „Multe lucruri inedite se pot spune despre momârlani, lucruri pe care mulţi nu le cunosc. Ei sunt locuitori ai Văii Jiului, aşezaţi în depresiunea Munţilor Şureanu, Parâng, Vâlcan şi Retezat, sunt masive unde se găsesc aşezări ale momârlanilor. Toată depresiunea este străbătută de cele două Jiuri: Jiul Ardelean şi, la vest, Jiul Românesc. Specialiştii care s-au ocupat de zona respectivă au emis mai multe ipoteze – unele stau în picioare, alte sunt mai fanteziste. Este de lămurit în primul rând această denumire de „oameni de piatră” – e semn că locuiesc în ţinuturi muntoase, în zona alpină”, spune Marcel Lapteş, etnolog la Centrul de Cultură şi Artă Hunedoara.

Când vine vorba de momârlani, unii cercetători vorbesc de o populaţie străveche, de pe vremea dacilor. Alţii cred că numele li se trage la locurile unde stau. Şi acum, în munţii aceştia, turiştii dau de ,,momârle”, felii de stâncă clădite una peste alta şi numite „oameni de piatră”: „Unii spun că se trag din geto-daci şi susţin că, în vechile timpuri, aici s-a cristalizat religia dacilor, un loc unde Zalmoxe a avut mulţi adepţi. Se crede că termenul de momârlani ar veni de la grecescul „momos”, care – într-o traducere liberă – înseamnă oameni care stăpânesc ţinutul. Important e, din punctul meu de vedere, că în acest ţinut, unde se înfruntă cultura tradiţională cu cea modernă, în toată această integrare a noastră în UE, ei mai păstrează tradiţiile şi obiceiurile specifice oamenilor de pe înaltele aşezări. Avem obiceiurile de la dată fixă – obiceiurile folclorice de iarnă, cele pascale, obiceiurile care ţin de retrologia agrară, de specificul calendarului ţăranului român, cel păstoresc mai cu seamă. Sunt obiceiuri care s-au păstrat pentru că ei nu şi-au pierdut interesul pentru animale. Dacă în unele sate hunedorene de Crăciun s-a mai păstrat doar colindatul, aici, la momârlani, s-au păstrat chiar şi la Petrila obiceiul pizărăilor, unde poţi recunoaşte străvechiul obicei perindat din strămoşi. Există aici şi un epos interesant legat de ciclul familial – naştere, căsătorie şi moarte. Obiceiurile s-au păstrat în comunităţile foarte strânse”, explică Lapteş.

Viaţa grea din Valea Jiului şi lipsa unor perspective de viitor în oraşe, contribuie însă la revitalizarea gospodăriilor ţărăneşti. Pentru că nu au locuri de muncă în zonă, momârlanii sunt nevoiţi să nu renunţe la turmele lor care le asigură traiul, iar asta contribuie la la perpetuarea unor obiceiuri străvechi, spune etnologul hunedorean: „Momârlanii sunt oameni rezistenţi la obiceiurile care nu servesc comunitatea locală. Din vremea comuniştilor, s-a observat că momârlanii au ocolit cumva subteranul, aveau ocupaţii auxiliare pe lângă minele de cărbune. Ei, de fapt, aveau nevoie de o sursă de existenţă, de bani, ca să poată să trăiască în continuare în satele lor unde şi-au păstrat datinile. Prognoza culturală nu arată bine – s-au putea ca, în contextul noii civilizaţii europene, unele datini să se estompeze, ar putea rămâne segmente din obiceiul respectiv. Există câteva muzee mici, câteva iniţiative de a conserva obiecte şi multe îi datorăm unui fiul al comunităţii, etnologul Dumitru Gălăţeanu Jieţ. „Pitoresc este că revigorarea obiceiurilor şi datinilor se face în cadrul unor formaţii artistice precum „Junii petrileni”, se reconstruiesc vechile şezători, obiceiurile legate de clacă, cele legate de măsuratul oilor. Această enclavă ar trebui sprijinită financiar pentru a-şi putea aduce, din nou, în faţa lumii ancestrala ei cultură.”    

 

Laura OANĂ

 

 

,