Zilele magice de Sântoader. Credinţe vechi din Apuseni

„Asistăm la coabitarea a două filoane – creştin şi păgân prin ritualul de înnoire a Lumii prin moartea şi renaşterea anuală a Mântuitorului Iisus.

Acum au loc practici magice de alungare a molimelor, furtunilor, eclipselor, ploii şi secetei şi numeroase credinţe şi practici ritualice, legate de naştere, căsătorie, moarte şi lumea de dincolo”, scrie etnologul Marcel Lapteş, în volumul „Anotimpuri magico-religioase”, despre prima săptămână din Postul Paştelui, săptămână care, în multe sate de munte, stă sub ameninţarea lui Sântoader, o divinitate din calendarul popular.

Oamenii cred că Sântoaderul are puteri mari asupra soarelui şi este „mai mare peste o herghelie divină alcătuită din Caii lui Sântoader.

El umblă pe jos sau călare pe un cal alb”, notează profesorul universitar Ion Ghinoiu.

Într-o gospodărie dintr-un sătuc din Apuseni, familia Rad se ţine cu drag de obiceiurile străvechi.

Soţii Maria şi Octavian Rad locuiesc în Oprişeşti, cea mai înaltă aşezare din comuna Balşa.

Casa lor păstrează mare parte din zestrea locului – de la vălaie mari de piatră, la unelte, lăzi frumoase de lemn, ţesături şi piese uimitoare ale portului popular.

Ei au adunat tinere din mai multe generaţii să le arate cum se ţine sărbătoarea lui Sântoader.

Pregătirile încep din Ajun, din dimineaţa zilei de vineri, când femeile pleacă în căutarea ierburilor magice: „Merjeam după iederă, ‘nainte de a cânta cocoşii şi ’năinte de a să scula porcii, cam pă la patru dimineaţa, cam aşa!

Pă întuneric, merjeam cu lămpaşu’ şi departe de sat,  ca să nu audă iedera cocoşul cântând”, explică tanti Maria şi o ia la vale însoţită de fetele care îi ascultă fiecare vorbă: „No, hăidaţi să căutăm iederă pentru Sântoader, să vă spălaţi cu ea pe păr şi faţă să fiţi frumoase şi verzi (tinere –n. red.) tăt timpul!”

Odată ajunse în locul unde lujerii plantei se întind la soare, fetele încep să rupă lăstari şi femeia le îmbie să le aşeze în vas: „Să bagă în oală nouă, să pune aşa, de-a rândul. Cu astea să spală pă cap femeile în ziua de Sântoader.”

Bărbatul casei are şi el pregătirile sale de făcut. Macină grâul cu uneltele cu care se lucra şi în urmă cu un veac: „Asta-i piuă şi acesta îi mai!

Aci îi băgat grâu şi acum trebuie pisat, să cojează, dup-aceie să cerne şi să face grâu fiert.

Cu maiul să bate în piuă, mai demult tăt aşa făceau: pisau şi dup-aia făceau mâncarea. Să fierbea grâul, după ce fierbea, să golea într-un vas mai mare şi să lăsa la întărit.

Din săminţi de dovleac pisate tăt în piuă şi date prin sită, să făcea lapte de bou”, povesteşte nea Octavian, în timp ce pocneşte lemnul în piuă peste boabe.

Din uşă, nevasta îi veghează munca şi vorbele, nu care cumva să greşească omul ei reţeta. „Seminţele de dovleac se zdrobesc, se cern să rămână doar cei mai fin şi să fierb cu apă în care se pune zahăr sau miere.

De Sântoader, noi aşe mâncăm: grâu cu lapte de bou. Când eram mici, ne întrebam: Cum dau boii lapte? Tata să făcea că meie să mulgă boii la grajd. Se zicea că  numai atunci dădeau boii lapte, în Ajunul de Sântoader, vinerea.”

Sâmbătă dimineaţa peste iederă se pune apă de izvor: „O fierbem un pic ca să iasă din ea tăt ce-i frumos!

Demult nu pica părul la muieri, că să spălau tătdiuna cu din asta şi nu să spălau vinerea pă cap! Că zicea că nu-i bine, că le cade părul”, le lămureşte tanti Maria pe fetele din jur.

Ziua e plină de ritualuri magine, iar spălatul părului este urmat de o invocare a puterilor magice ale Sântoaderului – mamele şed în preajma fetelor şi rostesc descântecul:  „Toadere, Sântoadere!

Creşti cosiţa fetelor, ca şi cea a iepelor/ şi pe ce-a feciorilor, numai cât a pâcilor”, şoptesc femeile, apoi îşi apucă odraslele de umeri şi le înalţă un pic de la pământ, în timp ce strigă: „Jos codiţa, sus fetiţa!”

Din fiecare pleată se taie un pic cu o foarfecă, iar smocul de păr se îngroapă tot de Sântoader: „Se pune la rădăcină de vie şi la plop ca să crească părul mare şi să se întindă cât via”, spune Maria Rad şi, pentru cei ce nu sunt din zonă, explică: „pâcile sunt iezii de capră care au codiţe scurte, de asta sunt pomeniţi.”

Frunzele de iederă sunt folosite nu doar pentru clătirea cosiţelor, ci şi pentru spălatul chipului. Planta, recunoscută pentru frunzişul veşnic verde, are o mulţime de proprietăţi folosite de medicina naturistă, inclusiv pentru beneficiile antioxidante.

Maria Rad, care, la cei 68 de ani nu îşi arată deloc vârsta, crede că secretul tinereţii chipului este tocmai păstrarea acestor obiceiuri şi folosirea ierburilor cu proprietăţi de leac:  „Pe mine mă spăla mama pe cap şi apoi merjeam la şcoală patru kilometri. Îi mai ziceam – „Mamă nu mă mai spăla!” Erau de multe ori zile de frig, când îs Paştile în aprilie.

Ea, aşa era obiceiul, mă spăla şi mă duceam udă, că nu era uscător de păr atunci. Făceam patru kilometri, pe jos, cu părul ud. Nu ne răceam, dar nici nu am încărunţit! Nici mama nu-i căruntă la 84 de ani! Ea şi acu’ să spală cu iederă, nu îşi lasă obiceiul, aşa or ştiut iei! Cu iederă din asta ne dădeam şi pe faţă, de ne rumeneam!”

În Sâmbăta de Sântoader, când lumea se strânge în jurul casei, se aduc şi bucatele de sărbătoare: vasul cu grâu stă în mijlocul mesei şi femeile spun că el se împarte, doar după ce se întăreşte bine deasupra: „Nu se taie până la Sântoader, pentru că pieliţa asta de pe el este „Faţa lui Hristos”, doar acum putem să îl mâncăm!” Grâul fiert se poate mânca cu puţin zahăr sau, mai bine, cu miere de stup.

 

Sătenii din Apuseni cred că cei care nu ţin aceste obiceiuri şi încalcă interdicţiile vor fi pedepsiţi de Caii lui Sântoader care le vor face prăpăd prin câmpuri şi holde întreg anul. Mai rău, Caii lui Sântoader, transformaţi în tineri frumoşi, cu copite în opinci, vor jucau fetele până la epuizare în casele unde se făceau şezători sau zburau cu ele. De frica lor, nici o fată nu pleca de acasă pentru a merge la şezători,  a căror timp ce termină acum, pentru a începe muncile agricole. Potrivit lui Ion Ghinoiu, herghelia lui Sântoader este formată din opt reprezentări mitice care purifică spaţiul în prima săptămână din Postul Paştelui.

În această săptămână, are loc o lungă serie tradiţii. Vremea începe cu „Lunea vaselor”, când se spălau toate oalele din casă, şi continuă cu „Marţea încuiată”, când se închide orice posibilitate de a mânca „dulce”. Tot acum încep zilele Sântoaderului, stăpânul cailor năzdrăvani: „Timpul cailor lui Sântoader ţinea de la şapte la nouă zile, de la prima marţi până la cea de-a doua marţi, uneori până joi la amiază (…) În zilele de luni şi marţi era interzis lucrul cu acul sau la război. Se spunea că cei care încălcau interdicţia, când vor îmbrăca hainele făcute în aceste zile ( numite zile de piatră) vor fi trăzniţi iar ogoarele bătute de grindină şi de caii lui Sântoader, care „zboară pe cer şi amestecă norii”.

 

Săptămâna continuă cu Strâmba miercuri, când femeile însărcinate nu au voie să lucreze. „Joimăriţa” este stăpâna iepelor fermecate şi este o zi respectată pentru ca mânzii să fie sănătoşi şi frumoşi. Urmează „Vinerea ierburilor”, când plantele au puteri magice.

„Sâmbătă este reprezentarea religioasă a Sfântului Toader, făcător de minuni, apărător şi păzitor al Soarelui (…) încă se crede că în această zi, Sântoader ţine pe dracul de grumaz şi îl bate peste cap să nu facă cele rele în gospodăriile din sat şi să nu se dea la oi şi vaci. Duminică închidea prima săptămână a Postului Mare.

În această zi, toată suflarea satului mergea la biserică (…) se mânca porumb fiert, îndulcit cu miere, fasole frecată cu ulei de seminţe de dovleac”, scrie Marcel Lapteş care susţine că: „Săptămâna de Sântoader ocupă un loc important în obiceiurile tradiţionale, având semnificaţii adânci prin simbolurile sale: calul (matrice mitică a geniilor naturii), oul (mitul creaţiei periodice ca repetare a naşterii) şi frunza verde (viaţa legată de personalitatea feminină, purtătoarea renaşterii naturii).”

 

 Laura OANA