Părintele Necula, la Deva: „M-am săturat să vă fie frică, m-am săturat să îmi văd poporul privind în jos. Inima sus! Nu vă lăsaţi călcaţi în picioare!”

Părintele Constantin Necula a revenit la Deva, la Salonul hunedorean al cărţii, de această dată, la cea de-a XXI-a ediţie. Lansarea cărţii „Printre cuvinte, între prieteni”, scrisă împreună cu Dan Negru, a fost cea mai aşteptată şi mai frumoasă întâlnire din cadrul manifestării, cu sutele de oameni care au umplut sala şi au sorbit cuvintele pline de umor, ori îndemnurile la trezire sau diagnosticele aplicate vremurilor. Alteori vorbele sale au fost atât de pline de înţelepciune, încât merită să rămână imprimate pe sufletul fiecărui ascultător. Totul a fost rostit fără patimă, doar cu blândeţe şi ochi senini. Părintele Necula e cu adevărat un trimis al lui Dumnezeu. Părintele nu ceartă, doar te îmbie pe: „Cărarea care duce până la Cale.”

„M-am săturat să vă fie frică, m-am săturat să îmi văd poporul privind în jos, cerşind un pic de atenţie, smiorcăind din nimic. Este un manifest de libertate, din punctul meu de vedere să poţi spune: „Fruntea sus! Inima sus! Nu vă lăsaţi călcaţi în picioare!” Este momentul să ne trezim, să ne aducem aminte că nu suntem nişte strigoi ai altor vremuri, ci suntem oamenii vremurilor noastre, cu bune şi rele, cu dependenţe, dar şi independenţe atât de scump plătite”, rosteşte părintele în faţa sălii, unde mesajul său stârneşte aprobări sau mirare, alteori face ochii să se plece.

 

Oficial este aici, la Deva, pentru la lansarea unui volum scris împreună cu omul de televiziune Dan Negru: „Cartea este, de fapt, preluarea scrisă a unei conferinţe care a avut loc la Bacău. (…) E acelaşi mesaj din rubrica „Zi de zi” de la TVR sau din „Bucuria credinţei” care este duminica”, spune părintele şi ridică ochii spre public. În ultimii ani a devenit unul dintre cei mai iubiţi autori români, iar Dan Negru îl numeşte „fenomen naţional”: „Poate că sunt unul dintre oameni citiţi sau ascultaţi, dar scriitori cu adevărat rămân Sadoveanu, Rebreanu. Eu am măsura neputinţei mele de a scrie. Cred că oamenii simt dorinţa să audă şi altceva şi atunci, în acest “altceva”, sunt şi cele câteva încercări legate de întâlnirea cu Mihai Moraru, cu Părintele Francisc Doboş, de ceea ce am lansat acum cu Dan Negru. E un fel de modă liniştită şi cuminte. Oamenii au nevoie să li se spună altceva decât aud zi de zi.” Neoficial, este aici ca să ne umple sufletele de bucurie.

Prinse pe vecie în carte, vorbele sale se abat asupra politicienilor: „populişti de doi bani, jecmănitori de idealuri” sau politrucilor: „ideologi hrăniţi din nutreţul grajdurilor politice”. Şi, tot în acest volum, părintele mărturiseşte că cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pentru un popor a auzit-o de la un copil fugit din calea războiului: „Singurul mod în care noi ne putem sluji ţara, este să fim cuminţi!” Iaca, băi, băiete, băi. Iaca, băi, băiete! Găseşti în volum lămuriri precum „spaţiul de încăpăţânare umană rămâne iadul” sau: „Iubirea de sine înseamnă o veşnicie cuminte”, dar şi opinii: „Mie nu îmi plac oamenii care gândesc prea mult şi ratează făptuirea” ori îndemnuri: „Faceţi bine, măi, oameni buni, că nu vă opreşte nimeni!”. Chiar şi scrise, lipsite de tonul blând şi privirea luminoasă, vorbele sale tot rup reacţii cititorului, chiar şi zâmbete: „Aţi văzut că cel mai bun mijloc de rugăciune în România tot statul l-a dat: ţi-a dat factura, te-ai închinat!”

În cuvintele sale frumos împletite de-a lungul a aproape 200 de pagini, Părintele Constantin Necula nu vorbeste doar despre scripturi, mântuire sau Cale, ci atinge pentru recunoaştere şi pietrele de care românii se lovesc de ani buni: „Nu s-a schimbat mare lucru în mentalitatea politică şi asta-i vina noastră! A noastră! (…) Cum i-am pus în funcţie, au uitat de unde au plecat. Nici nu le-am mai adus aminte!…”

Dacă părintele vede cartea ca pe un manifest la libertate, directorul editurii Agnos, Romeo Petraşciuc, o vede ca pe un „apel la curaj”: „Fiecare pretext de discuţie, între cei doi şi între ei şi auditoriu, e unul care ne ajută să destructurăm încă un temei de gând, să dezamorsăm încă un loc comun al derizoriului şi, de ce nu, să ne neliniştim fertil în rătăcirile noastre întru aşezare.(…) Paginile acestea sunt, dacă vreţi, degetul lui Dumnezeu întins către oameni… Sau încercarea unor oameni curajoşi în a se întinde către Dumnezeu. Iar, în această „întindere” sunt convins că e loc destul şi pentru noi. De vom avea suficient şi neanchilozat curaj.”

„În carte, – a mărturisit părintele la Deva – veţi găsi şi pagini pro-ucrainene, ca să nu spun altceva. Sunt marcat în continuare de darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu, să fiu voluntar la Crucea Roşie în primele valuri de oameni care fugeau de acasă, tot acasă. Ceva m-a marcat foarte mult, mai ales când am stat în Italia, printre ai noştri – săraci, umiliţi şi alergaţi. Acolo am simţit ce mult înseamnă o cafea caldă, o bucată de pâine, o mână întinsă. Cum aş putea să o refuz unor străini, dacă am dat şi alor noştri?! Nu se poate! Cu Evanghelia, nu poate fi jucat la două capete! Nu uit, cum nu pot să uit că războiul a început cu puţin timp înainte de duminica aceea în care Domnul Hristos ne spunea, de la obraz: „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, dezbrăcat şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi cercetat.” Am auzit de zeci de ori: „Dar nu avem noi, săracii noştri?” Sper să nu priceapă ucrainenii ce prostii s-au scris pe facebook despre ei, vreodată. Să rămânem la ceea ce au învăţat voluntarii, că, până s-a trezit marele stat român, să poată face vreo intervenţie, ăştia mai mici s-au zbătut. (…) S-a mobilizat şi CFR-ul! Am făcut la drumuri la Deva, noaptea, de nici nu mai ştiam cum să mă întorc acasă. Sper din toată inima să înţelegeţi că această carte este un manifest de libertate. Avem dreptul să iubim! Avem dreptul să ne iubim inclusiv duşmanii, inclusiv pe acei care nu sunt atenţi la ceea ce avem de îndeplinit în vieţile noastre.” Dacă asculţi cu mintea şi sufletul deschis, îţi dai seama că ai în faţă un preot care nu susţine o parte anume din conflictul izbucnit în Europa – îţi spune sincer că, în faţa lui Dumnezeu, suntem oameni, nu etnii. Notează asta şi în carte: „Dacă împărţim săracii în români şi restul, riscăm să pierdem esenţa Evangheliei.”

Dacă Dan Negru ar fi ajuns la Deva, sunt sigură că dialogul său cu părintele şi cu cei din sală, s-ar fi transformat într-un alt volum frumos: „Cred foarte mult în posibilitatea noastră de a transmite oamenilor că suntem vii şi că avem opinii. Aţi remarcat că, în ultima vreme, dacă ai o opinie, ţi se pune repede pumnul în gât sau se comută canalul. De aceea, prefer micile întâlniri cu oamenii, în micile sau marile comunităţi, dar aşa faţă către faţă. Adevărata misiune a noastră, ca oameni, este să ne vedem, să ne strângem mâna şi să ne dăm seama că mai şi contăm ca oameni. Am în minte conferinţa recentă de la Topliţa, unde, strânşi laolaltă pentru a le spune copiilor cu diferite dizabilităţi că suntem alături de ei, ne-am dat seama că ne-am vindecat noi înşine de o dizabilitate: ne-am vindecat de orbire, ne-am vindecat de muţenie, ne-am vindecat de nesimţire. Dacă ţara asta s-ar vindeca de nesimţire, prin împreună lucrare am fi, am fi mult peste ceea ce suntem. Cred, din toată inima, că avem nevoie de alţii la modul rapid, al unei săgeţi care vine spre noi.”

Printre îndemnurile pentru ascultători, preotul îşi aminteşte din când în când că a ajuns aici pentru lansarea unei cărţi. Asta s-a întâmplat şi la sosirea sa la eveniment, când Părintele Necula s-a oprit la standurile editurilor. L-am surprins mângâind coperţile, ca şi cum ar binecuvânta hârtia. Râdea apoi ghiduş precum un copil încântat de-o ciocolată: „Cartea noastră nu este o capodoperă, mă uit în jur şi văd monografii, titluri bune, chiar mi-am dat peste mână ca să ajung şi eu la timp la propria lansare, că altfel întârziam printre cărţile celorlalţi”, recunoaşte zâmbind. „Râd acum şi zic că – în raport cu toate celelalte cărţi din târg, asta nu-i decât un semn de carte. Să o puneţi între cărţile grele pe care le citiţi – poate în greacă sau latină, în engleză sau spaniolă. Puneţi din când în când un semn de carte, din cărţi româneşti. De asta vă mulţumesc pentru această seară. Ştiu că e ciudat să spui târg de carte, pentru că ele se cumpără, dar cum să zici că ai făcut un spaţiu unde se cumpără cărţi?! Uite aşa, trebuie târguite şi ele. Noi de obicei ne târguim libertatea, ne târguim posturile… Ferească Dumnezeu cum târguim noi un colţişor cald pe la o administraţie publică, pe la vreo conducere. Vai de mine şi de mine!”

Pentru că părintele Necula este  izvor de vorbe bune, povesteşte mult şi abordează o mulţime de subiecte, de parcă ar simţi setea oamenilor din sală: „Vă mulţumesc că aţi urcat până aici, la etajul trei şi vă rog frumos, să vă aduceţi aminte că vieţile noastre nu sunt negociabile nici cu etajul IV, nici cu etajul V, nici cu etajul VI şi că, în fond, fiecare dintre noi trebuie să avem o singură grijă – de obicei, pe scările pe care urcăm, trebuie să învăţăm să lăsăm loc de un bună ziua la coborâre.”

În vârtejul de poveşti cu tâlc, de lecţii sau de atenţionări, omul din faţa sutelor de oameni pare pe rând, filozof, profesor, părinte şi prieten. Toate se strâng într-o singură menire – un bun slujitor al lui Dumnezeu: „Sper din toată inima să nu nasc nici un fel de senzaţie că, într-un fel sau altul, am uitat că sunt preot. Am auzit nişte prostii despre mine, că îmi fac cruci! Eu nu m-am rugat pentru mine, că preotul nu se roagă pentru el, decât atunci când se pensionează, când zice: „Doamne, ce-ar fi să mă mai rog şi pentru mine?!” Trăim într-o lume care se închină mai mult la facturi decât la rugăciune, dar am învăţat un lucru fundamental: că nu te poţi apăra de oamenii care te bârfesc, te rănesc şi te înjură. Poţi doar atât: să ştii cine eşti! Cartea asta cu Dan Negru, cea cu Mihai Morar şi altele nu sunt decât moduri de a spune că sunt român şi asta nu mă deranjează, că sunt preot ortodox şi asta mă înnobilează, că sunt copilul unor părinţi săraci şi asta nu mă ruşinează. Sper din toată inima ca nici copiii noştri să nu se ruşineze nici de românitatea noastră, de ortodoxie şi nici de sărăcie. În vremurile astea am tot auzit ameninţări – băi, o să fie aşa, o să fie … Fiţi calmi! Săraci am mai fost. Pe noi, ne-a luat dracul când ne-am îmbogăţit!”

Sala e plină, minute trec şi atmosfera se încălzeşte (şi) la propriu: „Vă mulţumesc pentru această primire călduroasă de la Deva, semn că putem să facem economie de energie, dacă suntem toţi împreună! Asta îmi aduce aminte de cozi şi cum se cumpăra carte înainte de 89. Nu stăteai la carne, cât stăteai să cumperi „Shogun”-ul, fie vorba între noi. A pierit lucrul acesta?! În nici un caz! A îmbătrânit generaţia aceea şi atât. Ne-am distrus librăriile, am făcut din ele alba – neagra şi tot soiul de jocuri de noroc. S-au dărâmat şcolile? Nu! Le-am … reformat! Le-am reformat că zici că intri într-un laborator de influenţă umană, în nici un caz într-un mediu bun de creştere al unor copii. De aceasta, atmosfera aceasta caldă, de la un târg de carte, nu face decât să ne aducă aminte de normalitate. Mulţumesc pentru normalitate!”

Aplauze scaldă din vreme în vreme vorbele părintelui, care priveşte cu drag la oameni şi le zâmbeşte larg celor de la standurile pline de volume. „Ştiu că toţi cei care au venit aici, au venit cu nădejdea că vor vinde cărţi, aşa că nu vă ruşinaţi. Decât o telecomandă nouă la un televizor care minte, mai bine o carte cinstită în faţa unor ochi care merită să citească şi să vadă şi altceva decât prostiile din presă. Hopa, am zis-o!”, râde ghiduş părintele şi mai că nu trage cu ochiul: „O parte din presă”, adaugă el râzând alături de public.

Are prieteni ziarişti, iar cărţile scrise împreună cu câţiva oameni de presă sunt dovada că există speranţă: „Cu Dan Negru nu este uşor: jumătate dintre întrebări erau pentru el, dar le traducea şi mi le aducea mie la fileu. Colaborez cu jurnalişti pentru că sunt ziarist! În ciuda aparenţelor, sunt membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi întrebaţi cam 80% din ziarişti, dacă sunt… profesionişti”, zâmbeşte el. „Între noi, este un dar al lui Dumnezeu, o prietenie care s-a finalizat în astfel de lucrări. Până la urmă, nu acestea sunt cărţile care îmi definesc munca. Poate că, din afară, se vede că sunt cele mai importante pentru că ne tragem unul pe altul la suprafaţă şi cred că de aici succesul. Eu sunt bucuros că ei au acceptat să fim împreună, chiar recent i-am mulţumit lui Mihai Morar, de ziua lui, şi i-am zis că, din vorbe, a acceptat să treacă în cuvinte tipărite. Aşa se naşte o cordialitate mai amplă, mai ales că, o carte povestită anterior, este o carte mai uşor citibilă pentru cei de acasă şi sper din toată inima ca cititorul să meargă până la capăt.”

Cine remarcă volumul, apreciază şi coperţile. Când vine vorba de un preot cu har, chiar şi coperţile au o poveste: „Trebuie să spun că eu sunt încântat de copertă: e făcută de Andrei Rosetti, deveanul dumneavoastră şi îi mulţumesc o dată în plus. Cărţile mele sunt foarte frumoase pentru că au coperţile lui Andrei şi, într-un fel sau altul, ne leagă atât de multe, încât cred că această carte este şi a lui.” Profesorul şi artistul Andrei Rosetti i-a fost alături şi la lansarea de la Deva, chiar dacă a aşteptat cuminte în public şi apoi la lunga coadă pentru autografe. „Cred că sunt vreo 30 şi de ani de când l-am întâlnit pe părintele. Îl aveam invitat la Timişoara la o conferinţă, a fost şi la noi acasă şi, de atunci, facem coperţi împreună, la mai multe cărţi. A fost pentru mine o provocare să mă joc, să mă joc serios. Poate cea mai bună conlucrare dintre noi nu este aceasta cu coperţile, pentru că, de-a lungul anilor, am simţit că ne-a susţinut în toate, cu rugăciune şi prietenie. Venea acasă la copii, se juca cu ei. E un om extraordinar şi nu pot decât să spun că mă bucură apropierea de aşa un om. Are un har al lui, eu am mai stat cu el şi în afara situaţiilor publice şi este tot aşa cum îl vedeţi aici şi aşa a fost tot timpul.”

Părintele Necula crede că România se poate vindeca de ură cu ajutorul credinţei, cu o singură condiţie: „Să nu mai facem din Iisus Hristos mecanism de ură”, scrie în carte. A vorbit despre asta şi la Deva: „Ce ne va face să mergem mai departe în aceste timpuri? Credinţa, nădejdea şi dragostea – în afara acestor trei motoare, nu prea avem ce să punem. Combustibilul e prost de cele mai multe ori, însă eu sper din inimă să ne concentrăm un pic, să ne dăm seama că nu petrec cele mai grele momente pentru omenire. Să fim serioşi! Acum, civilizaţia în care atât de mult am crezut şi cu care atât de mult ne-am lăudat, sper să îşi facă datoria şi să ne arate şi civilizaţi. Când toată lumea vorbeşte despre război, drumul către iubire îl găsim mergând în întâmpinarea celor răniţi. Eu am trăit experienţa aceasta prin Crucea Roşie din România şi chiar avem o filială foarte bună la Sibiu. M-am bucurat tare mult că pot să ajut. Aşa mi-a fost mult mai uşor să trec de război, întâmpinându-i pe cei care au nevoie de pace şi linişte.”

Iubitor de Dumnezeu şi de oameni, părintele nu şi-a uitat nici ţara şi nici semenii de aici: „Sper din toată inima să înţelegeţi că, dacă vrem să salvăm România, – şi vrem toţi într-un fel sau altul-, trebuie să reînvăţăm cuvintele, nu vorbăria cu care suntem obişnuiţi. Ne-au vândut pe vorbe şi sper să ne răscumpărăm libertatea pe cuvinte foarte sincere şi vii. Am văzut multe minuni în perioada aceasta post război, pre război sau de război că, numai ce-a plecat Covidu şi hop Putin! Mi-am dat seama că nu ne putem salva decât privind vertical, în sus. Cine nu ştie citi, nu ştie nici mântui. Adică avem nevoie de tot ce înseamnă cultura noastră ca să rezistăm vremurilor”, îndeamnă părintele.

Chiar dacă îl ascultă de ceva vreme, nimeni nu e plictisit, toată lumea e ochi şi urechi. Părintele simte şi asta îl mulţumeşte: „Vă doresc un zâmbet larg, putere să priviţi în ochi răutatea din jur şi să citiţi seara, când apune soarele, dar înainte de a da drumul la curentul electric ca să meargă contorul, care întotdeauna dă câştig hoţilor, da, hoţilor!”, întăreşte părintele cuvântul care uimeşte asistenţa şi îl face să îşi abată verbele asupra ticăloşeniilor: „Înainte aveam un secretar la un partid. Acum avem secretari de partid, de partide, pardon! Deci, vă rog frumos să priviţi apusul şi apoi coborâţi privirea pe o carte bună. Nu mai adormiţi ascultând ştirile. Naşteţi ştirile!” Câţiva oameni aprobă încântaţi cuvintele ferme ale vorbitorului: „Vă daţi seama cu ar fi? La un bloc din Deva, la etajul patru, în seara aceasta un domn/ o doamnă care întotdeauna adormeau alături de ştirile de la ora 21, au refuzat să mai fie depresivi, au deschis o carte de poezie sau o monografie, chiar şi o carte de colorat, şi au reînvăţat că somnul e liniştitor doar când e legat de pacea de sus şi mântuirea sufletelor noastre. Spor la citit, spor la luat cu braţul şi încercaţi să sprijiniţi producţia de carte românească. Înainte de a fi noi mari britanici cu studii făcute la Oxford”, fonfăne în accent părintele, imitând anumite personaje care şi-au mutat viaţa peste hotare-, apoi continuă pe româneşte: „La Deva era un colegiu de pedagogie care bătea jumate de Europă, la Sibiu câteva şcoli bune, nici nu mai zic de Braşov… Putem trage aşa un arc de istorie şi o să vedeţi că e vai de capul nostru, ce am fost şi ce am ajuns pentru că am crezut, că ne-am ajuns! Fiţi cuminţi, o luăm de la capăt. Dă-ne Doamne, sărăcia să nu avem decât o carte, dar aia bună! Dumnezeu să ne ajute să mergem mai departe!”

Presimţind finalul discursului, sala se foieşte: „Mă iertaţi că mă zoresc. Mâine sunt în mijlocul copiilor din Ungaria şi duminică vrem să săvârşim Liturghia la Gyula. Ca să ştim, ai cui suntem, trebuie să ştim ce Dumnezeu ne-a protejat limba şi neamul. Mergem mai departe.”   Sala izbucneşte în aplauze sincere. Conducerea Bibliotecii Judeţene Ovid Densuşianu îi mulţumeşte iubitului orator în numele publicului: “Ceasurile petrecute alături de Părintele Necula sunt ceasuri de mare bucurie sufletească, ore când ne împărtăşim cu cuvintele domniei sale. Întâlnirea a fost ca o gură de aer proaspăt după anii de pandemie, care vine să ne aline setea de cultură, de lectură, dar şi setea de credinţă adevărată. Părintele Constantin Necula a venit în faţa noastră cu o carte oarecum aparte, o carte care face cunoscut un dialog viu, sincer şi plin de simţire pe care l-a avut cu omul de televiziune Dan Negru. Nu este nimic exagerat în caracterizarea pe care Dan Negru i-o face părintelui, atunci când îl numeşte “fenomen naţional”. Într-adevăr, conferinţele sale sunt urmărite de sute de mii de oameni, cărţile sale sunt citite şi apariţiile sale la televiziune devin adevărate evenimente. Domnia sa are acest dar aparte, de a ni-l aduce mai aproape pe Dumnezeu, pe Iisus, de a ne tălmăci cuvintele Scripturii. Putem spune că părintele Constantin Necula iese din altar, din biserică, şi se apropie de fiecare dintre noi să ne ia de mână. (…) Acum este nevoie mai mult ca oricând de Părintele Necula pentru recuperarea reperelor morale care par pierdute astăzi, trăind, după cum spune părintele, “într-o vreme a văietărilor şi urletelor”. În aceste vremuri când înstrăinarea, reperea de celălalt sunt un pericol permanent, credinţa în Dumnezeu şi în Fiul său este unica soluţie de a rămâne cu adevărat oameni. Vă mulţumim pentru că ne aduceţi speranţă şi ne faceţi să simţim puterea lui Dumnezeu”, rosteşte Sebastian Bara, managerul instituţiei.

Timp de zeci de minute, părintele poposeşte pentru autografe şi îşi face timp să schimbe câteva vorbe cu fiecare om ajuns în faţa standului editurii Agnos. Sfaturile sale pentru semeni vor rămâne ca învăţătură pentru cei care vor să devină ucenici ai binelui: „Iisus e tot timpul printre noi, la Dumnezeiasca Liturghie, dar câţi merg ca să Îl vadă? E acolo! Noi nu ne jucăm. Ortodoxia spune că El este prezent, real, total. Unii nu se trezesc duminică dimineaţa ca să se întâlnească cu El, alţii nu merg miercurea, nici vinerea, depinde de fiecare. Până la urmă, nu este obligatoriu să credem. E obligatoriu să iubim! Să căutăm pacea de sus, care este altfel decât pacea pe care o dau oamenii, în mod cert. La Festivalul de filme documentare Astra, împreună cu doamna profesor Mihaela Miroiu, am stat să ne uităm la un film despre eutanasieri. O fată din sală a spus: “Uitaţi-vă, ce pace au pe chipuri!” Dar eu spun că asta nu este pacea lui Hristos. Domnul Hristos spune: “Pacea mea v-o dau vouă, nu cum dau oamenii pace.” Eu spre pacea aceasta aş căuta mai atent şi mai adânc.” Dar avem putere?! “Sigur că da! Câtă ne îngăduim… Cât îi îngăduim lui Dumnezeu să lucreze în inima noastră.”

 

Laura OANA