Amintiri de la război. Un veteran şi veacul lui de viaţă

„Am fost şi în război, chiar în două războaie: şi la ruşi, şi la nemţi. Am ajuns până în Munţii Tatra. Era ger, era zăpadă mare şi eu eram la o coloană motorizată. Am lucrat acolo. Făceam suporţi pentru bomba rotundă, ca să o ducă în spinare. Îi dădeau drumul din vârf, pe coaste, şi exploda în vale. De acolo, pe jos am venit, din Cehoslovacia!”

Victor Negru este unul dintre puţinii veterani care i-au rămas acum României şi care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Povestea sa, la fel precum multe alte vieţi atinse de război, este cutremurătoare. Bărbatul a luptat pe ambele fronturi, prima dată alături de nemţi, apoi împotriva lor. A fost telegrafist şi a ajuns până în Munţii Tatra, unde a fost luat prizonier. A decis să fugă şi a umblat luni întregi pe jos, până a ajuns în ţară. A muncit, şi-a făcut o familie, dar nicicând nu a putut uita clipele răvăşitoare trăite pe front. Chiar şi acum, când memoria îi dă de furcă, sufletul lui îşi aminteşte. Pe vremuri, toţi bărbaţii din sat veneau să îi asculte peripeţiile. Şi-a scris memoriile, dar în limba germană. Acum vorbele s-au împuţinat, dar fiorul e tot acolo. Îl vezi în tulburarea ochilor şi îl auzi în oftatul care îi scapă, când pomeneşti de război.

A trăit modest şi cumpătat, a trudit mult, a învăţat mereu şi nu a risipit. Ca răsplată, Dumnezeu i-a oferit un veac de viaţă: „Până acuma, îs sănătos”, zâmbeşte lin moşul şi ne spune: “Am împlinit 100 de ani!”

Sărbătoarea a adunat întreaga familie în jurul lui, la căsuţa sa frumoasă, înconjurată de flori şi cu tricolor la poartă. Autorităţile locale i-au pregătit o diplomă, flori şi un tort aniversar: „Este un moment deosebit, l-am sărbătorit pe eroul nostru, care a împlinit 100 de ani. Victor Negru nu a avut doar o viaţă lungă, ci şi una grea. Nu trebuie decât să pomenim că a luptat în cel de doilea război mondial, pe ambele fronturi”, spune Silviu Nan, primarul comunei Gurasada.

 

O masă mare şi plină de bunătăţi se întinde în mijlocul curţii. Oamenii sărbătoresc şi povestesc. Rareori mai apucă întreaga familie să se strângă laolaltă. A venit până şi sora sa mai mică. La 86 de ani, Maria Jujan, îşi aminteşte cu sufletul greu de anii aceia. Au fost trei fraţi – Hilda, Victor şi Maria -, dintr-un tată român şi mamă săsoaică. Războiul le-a iscat răni care nici acum nu sunt vindecate. „Cum mama o fost săsoaică, pe sora noastră cea mare au luat-o ruşii şi au dus-o în Rusia, în lagăr. Era la bunici, la Cisnădie, şi de acolo ruşii au luat mulţi tineri şi i-au dus în lagăr. Ţinea mama post ca fata ei să nu moară acolo, dar tot a murit.” Hilda avea 21 de ani, când ruşii au dus-o în Siberia: „Poate dacă nu mergea să stea la bunici, nu se întâmpla. Îmi amintesc că am văzut-o ultima data, în gară la Sibiu: aveam 7 sau 8 ani. Mama s-a rugat mereu să se întoarcă. Îmi amintesc că, într-o zi am venit de la şcoală şi mama era căzută jos, după uşă. I s-a făcut rău după ce a citit scrisoarea prin care ne anunţau că Hilda a murit.”

În 1944, după ce s-a terminat războiul, Victor Negru s-a întors acasă: “Era nebărbierit, avea o barbă, de mama nici nu l-o cunoscut. Era vai şi amar! L-o dezbrăcat afară şi l-o dezinfectat. Era vai şi amar! Nu mai trăbă să fie război şi zile de-alea urâte”, exclamă sora lui. Îşi mai aminteşte şi ea frânturi din ceea ce i s-a întâmplat fratelui ei pe front: „Îmi spunea că erau într-o sală, era măcelărie, cred. Când s-o pornit bombardamentul, el s-o pus sub masa mare de acolo şi o scăpat cu viaţă. Alţii, s-or dus…”, oftează femeia, îngrozită că va prinde din nou vremuri de cumpănă: „Războiul e prea aproape de noi, nu-i prea bună părerea mea despre asta. Nu-i bine deloc ce e acum!”

Din tinereţea zbuciumată a veteranului au rămas doar câteva fotografii în care Victor Negru apare în uniformă militară. Bărbatul a notat cu atenţie anii, dar a lăsat şi mici notiţe informative pentru urmaşi. S-a căsătorit în 1946 cu Marta Certejan. Fiica lor, Maria, s-a născut în 1947. Copila a crescut cu poveştile înspăimântătoare de pe front: „Am aflat cum este războiul, în copilărie, după ce s-a terminat. Casa asta nu era ca acum: era o hardughie unde se adunau toţi vecinii, la un păhărel şi povesteau ba cum vin americanii, că nu ştiu ce au făcut americanii, că nemţii au dres aia. Eram îngrozită, puneam mâinile peste urechi şi alergam. Este coşmarul vieţii mele! Pentru mine americanul este cel din caricaturile copilăriei – gras, cu pantaloni în carouri şi cu bretele. Aveam vreo şase ani şi fugeam ca să nu îi mai aud ce povestesc. Războiul nu mi-a plăcut niciodată!”

Femeia a decis să devină profesor de istorie: a lucrat prima dată la şcoala din comună, în Gurasada, apoi la Deva, la şcolile 3 şi 4, la Liceul de Arte, apoi a plecat să predea în Banat, la o şcoală pe graniţă cu sârbii. Are doi copii, Mirela şi Iulian şi doi nepoţi. A predat istoria mai bine de 30 de ani, a citit enorm şi are casa plină de cărţi, dar nu s-a împăcat niciodată cu frânturile din război depănate de tatăl ei. „Puţine lucruri îmi amintesc pentru că, ceea ce ne povestea el, era aproape oribil. Avea nişte imagini care îi reveneau obsesiv. Povestea despre doi copii zăriţi în Moldova, aflaţi, undeva, la un geam într-o casă care era în flăcări, iar eu plângeam şi fugeam. Ne spunea că, un ofiţer, în timpul unui bombardament, i-a pus pistolul la tâmplă şi i-a spus: „Du-te şi refă legătura!”, eu iarăşi fugeam. Deşi la şcoală întotdeauna am încercat să le spun copiilor despre Fântânele, despre Moisei, am încercat întotdeauna să reînviu trecutul, pentru ca elevii să nu uite, dar, la amintirile lui, nu am rezistat.”

Moşul de-un veac are o mulţime de decoraţii şi diplome. Nu i-au prea plăcut şi nu le-a prea luat în seamă. Fiica sa nici nu crede că le mai are pe toate. Omul a muncit şi a învăţat până când bătrâneţile l-au oprit: „Avea orele lui de germană, zilnic. Învăţa după manuale ca să nu uite ce ştia din familie. Când vin verii lui din străinătate, în germană, vorbesc.” Şi cu sătenii vorbea mereu, iar Maria spune că amintirile depănate de pe front o aduceau la disperare: „Povestea de obicei când se întâlneau bărbaţii, când venea cineva, atunci dădea frâu liber amintirilor. Povestea cum a fost luat prizonier la nemţi, în Munţii Tatra s-a întâmplat. Acolo era o fabrică de bere, în apropiere, şi ei mâncau cojile de la cartofi, atât le era de foame! Apoi, când au aflat că ştie germana şi e pe jumătate sas, a trecut la un regim un pic mai blând. Primea o ciocolată pe săptămână, un pahar de tărie. Lucra şi în plus. Din coroane, monedele locale, făcea inele ca să mai facă câţiva bănuţi. În final, într-o noapte, a lăsat calul şi a plecat cu încă un coleg, dar a ajuns singur încoace, către Oradea, unde şi-a regăsit unitatea şi s-a întors. În 1944, a ajuns la Sibiu. Amintirile lui îmi frângeau inima. Mă loveau direct în suflet!”

Femeia caută prin albume şi descoperă cu respect fotografiile vechi. Sunt rânduite după ani, aşa că, după cele în uniformă militară, vin imaginile cu familia Negru. Câteva fotografii surprinse în gospodărie, în 1975, atrag atenţia: „Da, aşa au muncit bieţii de ei, cu carul tras de o singură vacă”, povesteşte Maria. Alte poze îl descoperă pe veteran ca împătimit apicultor.

Povara anilor e pentru el tot mai grea. Falnicul caporal de odinioară, este acum un bătrânel care se ajută mereu de baston. Pe front, un obuz rusesc i-a afectat auzul, iar vârsta i-a făcut boala tot mai grea, aşa că moşul de-abia mai aude. „Liniile telefonice se stricau din cauza obuzelor. Un ofiţer neamţ i-a cerut să meargă să le refacă şi el a refuzat, de frică. L-a ameninţat cu arma la tâmplă. De cealaltă parte, ruşii trăgeau după el cu lunetiştii. A trebuit să se târască pe coate până la linii. Ruşii au pus o baterie Katiuşa să tragă. El ştia că al doilea proiectil nu mai cade unde a picat primul, aşa că, după prima lovitură, s-a rostogolit în prima groapă, dar tot a surzit de la zgomotul obuzelor”, povesteşte Iulian, nepotul veteranului.

Moşul umblă greu, dar se descurcă. Când zâmbeşte, o face sincer, iar bucuria i se zăreşte în privirea albastră: „Aşa a râs toată viaţa. Chiar dacă a trăit, tot ce a trăit, tot a reuşit să zâmbească”, spune fiica lui. Pe ea, tristeţile o copleşesc mai uşor. Nu îi place defel să se gândească la evenimentele din ultimii ani, dar mai cu seamă la războiul de lângă graniţa României. „Trebuie să avem grijă să nu repetăm istoria. Nu e bine ce este acum. Nu e bine deloc. Nu sunt de acord cu ce se întâmplă. Trebuie găsită o soluţie pentru a se ajunge la pace.”

 

 

Nici lui Victor Negru nu i-a căzut bine ştirea că a izbucnit din nou războiul în Europa: „Ştie şi tata că este război pentru că vede la televizor. Într-o seară, când tocmai începuse, a ieşit panicat, -probabil că a auzit ceva- şi a căzut în curte. Era chiar la început. Atât de tare s-a speriat că, pe urmă, nu am mai discutat despre asta. În ultimul timp e mai confuz, doarme mai mult. E îngrozit”, povesteşte fiica lui.

Rudele care au venit să îl felicite mai încearcă să mai prindă o poveste: „Ce a fost cel mai greu în război? Cu mâncarea, frigul?” Moşul cumpăneşte o leacă şi răspunde: „O fost ger, picioarele mi-or cam degerat…”

Când pleci din casa veteranului, locul răsună încă de veselia momentului. Drumul de pământ e plin cu muşeţel şi mărginit cu tufe înflorite de soc. O ploaie de miresme cinsteşte sărbătoarea celor 100 de ani ai lui Victor Negru. La vale, într-un lan verde de grâu, maci roşii ca sângele, amintesc de jertfa milioanelor de oameni pierduţi în război. O istorie nesăbuită pentru o omenire care refuză să-şi înveţe lecţia iubirii aproapelui.

 

Laura OANA