În căutarea satului apus. Fânul adus cu vaci, imaginea pitorească a satului

Pe drumul prins între coastele albe ale muntelui, văcuţele trag domol sania încărcată cu fân. În faţa vitelor, omul le îndeamnă încet pe făgaşul încărcat de omăt. Din loc în loc, se opresc să-şi tragă sufletul. De la sălaşul din Şureanu, e cale lungă până acasă, în dealul care veghează satul Ohaba Ponor.

În numai 20 de ani, satul românesc a pierdut mai mult decât în sute de ani: găseşti acum case colorate fără noimă, porţi strălucitoare şi birturi înfloritoare. Prea mulţi gură cască, excesiv asistaţi, bătrâni neputincioşi şi prea puţini gospodari, care se încăpăţânează să supravieţuiască într-o lume, ce pare să preţuiască mai mult lenea, grosolănia şi luciul decât hărnicia, vorba înţeleaptă şi bunul simţ. Mai curând numeri carele pe anunţurile de vânzare decât în gospodării. Traiul bun rar se mai măsoară în vite, ci în spoială şi acareturi supraetajate. Ca toată ţara, satul românesc pare să îşi fi pierdut dreapta măsură.

Pentru cineva care a crescut la sat, imaginea carului tras de vaci sau de boi face parte din magia copilăriei ţărăneşti. În 2022, e aproape imposibil să mai surprinzi asemenea scene pe drumurile rurale. Hunedorenii au renunţat la care şi căruţe în favoarea utilajelor de sute de cai putere. Doar acolo unde viaţa e grea şi terenurile prăpăstioase, mai găseşti frânturi din viaţa trecută a satului.

În Masivul Şureanu, prin satele din văi sau în sălaşele din munte, s-au păstrat o parte din îndeletnicirile ţărăneşti. Odată intrat pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, pe drumul care urcă la Federi şi apoi mai sus către Fundătura Ponorului, iarna îşi etalează blănurile bogate din omăt.

Totul pare încremenit sub zăpada peste care garduri şi păduri întind umbre lungi. O zi frumoasă, cu soare şi crâmpeie azurii între nori pufoşi, face neaua să clipească în minuscule scântei îngheţate, iar cuşmele şi păturile dalbe se moleşesc pe clăi şi peste lemne.

Într-un loc numit „Scărişoara”, munca umple văzduhul de foşnet şi glasuri. Din sanie, un bărbat potriveşte cu furca grămezile de fân zvârlite de o tânără urcată pe claia de alături. Femeia lui are în grijă două văcuţe, care îşi molfăie nutreţul lângă gard. Oamenii salută şi apoi se întorc la treabă.

 

De pe coastă, coboară molcom glasul clopotelor de la oi. Stârnită din culcuşul de peste vară, iarba uscată împodobeşte aerul tare de munte cu aroma dulce a ierburilor. Zăpada zilelor trecute scârţâie sub paşi şi priveliştea locului se deschide în zare către crestele dalbe ale Retezatului. Tot ce strâng simţurile dimprejur, se potriveşte minunat în suflet.

Familia Hoalgă din Ohaba-Ponor este una din puţinele, dacă nu singura din judeţ, care mai foloseşte vacile din gospodărie la muncile câmpului. „Asta albă are opt ani şi ailaltă, şasă. Cam de trei ani, lucrez cu ele. Eu le învăţ: am avut mai bătrâne, punem una învăţată cu una tinără şi s-or dat una după alta.

Acum, iarna, cel mai mult la căratul fânului le folosim, apoi primăvara avem o grădină acasă pe care o arăm cu ele. Jos, în câmp, să poate şi cu tractorul sau alte utilaje, dar acasă îi zona greu accesibilă şi un tractor nu poate lucra. Sus, la pădure, tot cu ele arăm ca să punem cartofii”, povesteşte capul gospodăriei, Ştefan Hoalgă. Alături de el, Marinela, fiica cea mare, munceşte de zor. Până se încarcă fânul, soţia Mărioara te pofteşte să vezi sălaşul, unde cei de-ai casei urcă săptămânal şi fac cu rândul pentru a avea grijă de oi.

 

Pe cărarea croită în zăpada groasă, o claie de fân îşi doarme iarna. „La noi, în partea locului, i se spune pătul! Mai demult clădeam tot fânul tot aşa, în furci şi îl puneam în pătul. Acum nu mai prea urcăm fânul sus, cum îl aşezam odinioară, ca să nu-l ajungă oile să îl mănânce, doar să se strângă roată pe lângă el. Pătulul ori îl făceam noi pe lemne, ori îl tăiam anume în copaci”, povesteşte femeia de 41 de ani.

Mai urcă oleacă, goneşte câinii, trage de poarta din scânduri şi exclamă: „Bine aţi venit la noi în sălaş!” Nu intrăm în casă, fiindcă ne „trage” glasul mieluţilor. Printre nămeţi, se joacă câţiva pui zburliţi de ciobănesc.

Într-un adăpost din şura de lemn, o ceată de mieluşei ţopăie în jurul oilor. Femeia se apleacă şi micuţii se apropie: „Îi ţinem înăuntru ca să nu le fie frig, da’ le mai dăm drumul şi pe afară ziua, când e cald. Unii au mai bine de o săptămână, unul numai azi dimineaţă l-o fătat oaia. Am adus-o din staulul unde le ţinem. O fătat singură, de treaba ei.” Când un mieluţ i se strânge în braţe, începe să-l aline ca pe un copil: „Mă, micuţule, mă! Mă calce-ţi curu’, să ţi-l calce! Ce-i, mă?!” Se ridică şi povesteşte: „Mi-i drag de ei, când nu stau mamele lor pe lângă ei, îs tăt timpu pe lângă mine.” Au câteva zeci de oi pe care le ţin în munte, în sălaş.

Coteţul porcilor e gol şi podul e îndesat cu lână. Femeia oftează: „Mai câştigăm cu brânza şi mieii, lâna…?! Vai şi amar, câştigu! Trăbă s-o arunc! Nu mai are nime’ maşini de scărmănat, nu mai face nime’ de la noi fir, îl cumpărăm scump de la târg, de la ăi din părţile Sibiului. Le-am făcut la toţi veste, că nimic nu ţine de cald ca lâna! Ne mai descurcăm cu laptele, cu carnea, mai facem un sloi, brânză, de-astea…” Aude un glas şi ridică privirea de-a lungul unei poteci în zăpadă, pînă departe, la gard, unde un bărbat îndeamnă: „No, hăidaţi, aciea! Se vede mai fain decât la vecina, dacă nu, las’ pe altădată că doar ăţi mai vini la noi!”.

Peste drum de „conac”, cum îi zice casei mici de piatră, e poiata pitorească de lemn: „ Îi construită în anul 1918! Bunicul o făcut-o, aşa am moştenit-o.” Potecile de nea se desfac către drum sau spre izvorul din vale unde se adapă oile.

Când femeia coboară, bulgări cât nucile sar şi se rostogolesc la vale. Munteanca râde ca un copil şi urmăreşte joaca mingilor peste întinsul zăpezii: „Când dă soarele peste ea, pleacă şi să face tăt rotocoale de-astea de să duc la vale, de asta îs urmele astea slabe de sub picioare”.

Mai aproape de drum, acolo unde soţul şi fiica ei încarcă sania cu fân, treaba e aproape gata. Marinela icneşte sub greutatea palelor groase, dar nu se lasă. Omul calcă iarba să o îndese cât mai bine: „Tot fânul care este aici, l-am strâns noi de aici. E adunat în vară după ce l-am tăiat cu coasa pe tăt bine, cât vedeţi cu ochii de aci, până sus, în marginea pădurii”. Fata aduce câţiva pari care vin aşezaţi peste încărcătură, apoi un lemn mare vine aşezat deasupra lor, la jumătate: „Noi îi spunem legătoare: punem beţe prima dată ca să ţină, să nu cadă fânul de pă sanie la hopuri – să mai duce dintr-o parte-n alta şi să nu-l lăsăm pă drum”, explică bărbatul, apoi ia ruda lungă şi o trage în sus: „Asta o punem pe mijloc şi o legăm cu lanţul în faţă şi în spate.

În faţă, are un pic de crestare, să prindă lanţul mai bine.” Se ridică şi priveşte la fata care înfăşoară ochiurile de fier peste capătul de lemn: „Stă bine sau să sucii?”, întreabă gospodarul. „Stă, stă!”, răspunde tânăra şi merge în spate: „Sania are o zală mai mare şi băgăm lanţul prin ea, trecem peste lemn şi strângem bine”, povesteşte fata, în timp ce se apasă cu toată puterea ei peste lemn, iar tatăl ei trage lanţul de sus.

Odată fânul legat, bărbatul scoate câţiva ştiuleţi de porumb, îi rupe în palme şi merge după vaci: „Asta albă-i Dăruţa şi astalaltă-i, Floarea!”. Au trei viţei şi mai multe văcuţe în gospodărie, dar, din cele zece mari, numai trei ştiu să tragă în jug. În liniştea locului, se aud încet îndemnurile către animale: „Hai, Florea, hai! Ho, ’năpoi! Ho, Dara, ho!”

Obişnuite cu lucrul, vacile sunt cuminţi şi omul le prinde uşor la sanie: „Altă posibilitate nu avem, dacă nu ţinem cai. Pentru noi, îi mai convenabil de ţinut pentru că un cal necesită mai multă îngrijire, e mai multă muncă şi trebuie să ai altfel grijă de ei. Aşa, cu vacile îi mai uşor: mai fată, mai fac un viţăl, dau lapte. În total, îi mai puţin de muncă. Calu-i mai greu de ţânut şi stăpânit!”

Au de făcut cam şase kilometri până acasă cu sania, iar vitele se opintesc la deal şi alunecă la vale. Omul merge înaintea lor şi fata în urmă. Îşi iau din mers la revedere de la femeia care rămâne în munte.  „Din sălaş, facem o oră jumate, cam aşa, depinde şi cum îi drumul”, zic oamenii şi se pornesc spre casă chemând molcom văcuţele: „Hai, Dăruţa, hai! Florea, haida, hai! Hai mă, hai…” Sania scârţâie împovărată cu aproape o claie de fân. Coboară prin zone minunate, unde garduri de lemn mărginesc drumul şi aruncă umbre în zăpada altfel neatinsă.

Ici şi colo, case de lemn cu ochiuri mici de sticlă privesc spre călători. Vin la vale şi fac un popas când priveliştea se desface larg dintre coastele de piatră. Au lăsat în urmă sălaşul care se zăreşte mic pe munte şi Vârful Bulzului, cu forma lui de piramidă. Jocul norilor pe cer face petece de umbră şi lumină care se aleargă deasupra Şureanului.

De la Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, rangerul Bogdan Luţ ridică drona. Colegul lui, Florin Ciucurescu, povesteşte: „Suntem pe Valea Ohăbii, în zona unde altă dată era cariera de bauxită, cum mergi spre Fundătura Ponorului.

Cred că Ştefan este singurul om din Ţara Haţegului care mai trage cu vacile. Se chinuie săracu’, îi greu, are cinci copii, familie, nu lucrează nicăieri”.

Când sania apare, iese în drum să vorbească cu omul. Este născut şi crescut în zonă aşa că ştie rostul locurilor şi lucrurilor: „Sania e prinsă de jug cu proţapul. La fiecare capăt al jugului, este un resteu, fierul care închide grumazul vacii. Eu cred că ar veni turişti să vadă treaba asta şi noi, cei de la parc, vrem ca lumea să ştie ce oameni avem aici, să îi cunoască.”

După mai bine de un kilometru de mers întins, sania opreşte. Marinela rămâne lângă vaci şi tatăl ei intră sub sanie: se aşează pe burtă, peste zăpadă, şi se trage sub fân cu un lanţ: „acum împedecăm sania să nu ne înfuge la vale”, povesteşte bărbatul. Arată calea care se desprinde, la vale, din drumul principal. Către casa lor, panta este mult mai înclinată şi pădurea ţine aproape de poteca prin care se văd câteva urme în zăpada curată. Pe cărare, în sus, se vede silueta unui om. „E socrul meu, vine să ne întâmpine”.

 

Poate că Nea Vasile are 72 de ani, dar vârsta nu îl face să umble mai greu pe munte. Ajunge până sus cântând şi zicând tot felul de strigături. Se urcă în car, apoi scoate fluierul. Când vacile pornesc către casă, începe şi omul a cânta, iar liniştea muntelui răsună româneşte tot drumul.

Omul lasă fluiera, numai ca să mai zică o strigătură: „Pe cărare, unde-i greu/ Nu să face tină rău”. Se opreşte când şi când să se ţină bine de lemne, când panta face sania să alunece şi ginerele lui mai că opreşte cu spatele văcuţele: „Ho, mă, mereu! Numa’ mereu!” Îi face semn fetei, care o rupe la fugă, către casă să deschidă porţile din timp.

Priveliştea căldării unde stă aciuit satul Ohaba Ponor este fermecătoare şi zarea se întinde departe către crestele munţilor unde apusul de soare începe să dea culoare cerului. Nea Vasile coboară şi îşi pofteşte oaspeţii să-i treacă pragul.

Câinii încep să latre când sania se apropie de case, iar văcuţele se dau deoparte să facă cale suratelor lor din jug. Gospodăria aşteaptă cu porţile de fier larg deschise.

Povesteşte cu mare drag de alte vremuri: „Tot cu vacile am adus toată piatra şi lemnul ce ne-o trebuit pentru casă, da’ pă vremuri aveam două părechi şi le schimbam: duceam pân’ la amiaz cu unele, după amiaz’ cu alealalte, continuu că nu urca altceva. Mai demult, tăt satu’ avea vaci, dup-aia or vinit cu cai, acu’ or lăsat şi caii şi or vinit maşinile, tractoarele.”

Nepoţii îi ies în cale: pe lângă cei aflaţi în curte, mai are doi duşi unul la facultate, altul la liceu. Au rămas acasă Marinela, Simona – o zgâtie de copilă cu pistrui şi Ştefan, puştiul de 13 ani, care îl supără că nu vrea să înveţe să cânte: „Io, când am fost ca copchii ăştia”, oftează moşul, „era plin satu’ de copchii şi tăţi aveau fluier. Era ca primăvara când încep păsările să cânte. Când erai afară, la seceratu’ zilei, numa’ de dor îţi cântau tot felu’ de graiuri. Aşa să auze fluierele atunci. Cu timpu’ s-or dat după şcoală, acuma… Acuma, s-or dat cu muzică şi ăl mai rău nărav după câte-l cunosc eu, că am 72 de ani, îi telefonul ăsta! Ăsta are să bage oamenii în bai. Şi ăsta de să uită pă el… internetu’ ăsta sau cum îi ziceţi.

Omu’ nici de mâncare nu are să fie în stare, că i se ard bucatele pă foc uitându-se la alţii, ce prostii fac! Mno! Să tăt uită şi pierde din lucru’ câmpului, pierde vitele..,. Păi, la noi trăbă să fii atent! Ce faci? Te tăt uiţi acolo, vitele s-or dus! Or s-or dus în fânu’ oamenilor, ori s-or dus de să prăpădesc şi le mâncă fiarele sălbatice. Mno! Îmi zâsăi oful!”

Din poiată, viţeii muhăie lung de cum aud sania şi vacile intrând în ocol. Simona păşeşte în graj să îţi arate micuţii cu care se joacă. Le întinde mâna şi viţeluşii îi molfăie hainele. La 9 ani, copila este isteaţă, prietenoasă şi harnică. Ca să ajungă la microbuzul care o duce la şcoală, bate potecile cam 20 de minute: „Îmi place şi la şcoală, şi la vite. Avem de toate: vaci, oi, porci, găini, dar, de oi şi mieluţi, am eu grijă. Scap de la şcoală pe la două şi ceva şi urc aicea. Lucrez, mă joc, fac temele. Nu, nu cred că vreau să plec din sat.”

În schimb, băiatul cel mic recunoaşte că nu se prea împacă cu şcoala: „Îmi place mai mult aici, acasă, cu vitele, cu oile. Nu vreau să plec că mai fain îi aici ca oriunde, altundeva.” Când termină treburile, copiii ies la săniuş pe dealul unde sunt doar patru case, departe de restul satului. Şi la vecinii lor e zarvă: oamenii nu lucrează cu vacile, dar aduc nutreţul cu calul din coastea abruptă. După cal, e legat un târş: „Este făcut în pădure, din câteva crengi. Punem fân pă el, să leagă în faţă şi spate, să pune după cal şi să trage pă pantă! Ajunge şi pă locuri unde tragi ca pă părete!”, zice bărbatul apucând animalul de căpăstru şi pornind la vale.

Aici, în părţile acestea de lume, unde oamenii trăiesc pe pământ, dar mai aproape de cer, te rupi uşor de clocotul oraşelor. Muntele, cu casele lui de lemn şi de piatră, cu drumuri grele şi lungi, dar copleşitoare ca frumuseţe, cu oameni deprinşi cu munca aspră şi palme bătătorite, cu micuţi cu ochi limpezi şi obraji îmbujoraţi, cu gospodari care ostenesc alături de vite pentru hrana de zi cu zi, muntele acesta aduce călătorului frânturi din satul aşa cum era el odinioară: cu trudă, dar bună înţelegere, cu  joacă pe uliţă şi cântec de fluier. Un sat al cărui apus te îndreaptă cu ochii spre cer şi cu sufletul spre nădejdea unui nou răsărit.

 

 

Laura OANA