Omenie, hărnicie şi prietenie. Din rețeta campaniilor „Ajută satul” – (GALERIE FOTO)

„Nu ne lăsăm!” este mai mult decât un simplu slogan pentru voluntarii „Ajută satul”. Este îndemn, alteori încurajare în clipe grele, îndârjire şi, la final de zi, bucurie cu ochii în lacrimi şi braţele pline de suflete mulţumite. De mai bine de zece ani de când campania a luat fiinţă, sute de oameni din sate au avut motive să spună: „Mulţumesc!”

La sfârşitul toamnei, cazul a trei fetiţe, care stau împreună cu mama lor într-un fost atelier din Ardeu, a atras atenţia tinerilor. Voluntarii au găsit o construcţie cu plafon, dar fără acoperiş, pereţi subţiri, neizolaţi, o sobă fără randament, o cameră sărăcăcioasă şi prea mică pentru patru suflete.

Două anexe erau folosite ca depozite: unul pentru câteva braţe de lemne, altul pentru rufe şi alte obiecte care nu mai încăpeau în odaia micuţă. Când nu se joacă pe afară, Denisa, Gabriela şi Cristina se înghesuie într-un pat lipit de pereţii reci şi scorojiţi. Scriu aplecate deasupra unui scaun de lemn. Par să nu aibă treabă că viaţa le este amară: râd, se îmbrăţişează şi îţi povestesc despre dorinţele lor pentru Moş Crăciun: vor cărţi şi să poată merge la şcoală.

Mama lor, Laura Bonciu, le-a adus la Ardeu din altă parte a ţării, să le scape de o viaţă şi mai urâtă: „Este foarte greu pentru o mamă să nu poată să îndeplinească dorinţele copiilor. În fiecare seară stau şi mă gândesc. Au fost zile când nu aveam ce să le pun pe masă, rămăsesem fără nici un leu în casă.

Am avut un unchi care a fost ca un tată pentru mine şi cred că el ne veghează. Eu am avut de mică o viaţă foarte grea şi mă rog pentru ele, să aibă o viaţă mai bună. Mă rog să nu le fie greu cum mi-a fost mie, să nu fie chinuite”, plânge încetişor femeia şi şopteşte: „Poate ne vede Dumnezeu şi pe noi odată…”

Viaţa celor patru s-a schimbat din momentul în care câţiva voluntari le-au bătut la uşă: „Am aflat de ele de la un prieten care lucrează pe şantierul arheologic de la Ardeu şi am venit să le cunoaştem, să vedem ce este de făcut pentru fetiţe şi mama lor”, spune Marius Achim, iniţiatorul „Ajută satul”.

După ce povestea lor a ajuns la oameni, zeci de persoane au venit aici cu plase pline de bunătăţi, inclusiv fructe şi mult doritele căpşuni pentru mezină. Cămara s-a umplut, la fel şi dulapurile, iar oamenii au continuat să vină. Au primit jocuri şi păpuşi, au rechizite şi teancuri de cărţi. Atât de multe, că nu mai aveau pe unde să se învârtă în cămăruţă. Cei de la „Ajută satul” aveau planuri mult mai mari pentru copile.

În dimineaţa de 1 Decembrie, cu tricolorul pus pe maşinile încărcate de materiale de construcţii, o echipă de peste 20 de tineri a ajuns în curtea albă de zăpadă. A fost ziua în care Denisa a împlinit nouă ani: nici nu se putea prilej mai potrivit pentru ca fetiţele să afle că vor primi mai mult decât cărţi şi tablete – vor avea o locuinţă mai bună.

Bărbaţii s-au apucat de izolat pereţii şi de schimbat acoperişul. Fetiţele au primit o sobă nouă de teracotă, care a îmblânzit frigul nopţii. „Este mult, mult de lucrat aici. O să îmi anulez comenzile şi nu mă las până să nu le văd într-o casă mai bună”, a decis Gheorghe Furca. A sosit din Haţeg să ajute.

Fetiţele l-au cucerit de la prima privire, dar l-au topit de-a dreptul când i s-au aruncat în braţe, după ce le-a arătat ce laptop au primit. De atunci, Ghiţă a venit în fiecare zi: a lucrat câteodată şi singur, a trudit alături de alţi voluntari, în ploaie sau frig, prin noroaiele din curte. I s-a făcut rău, dar tot nu s-a lăsat.

Proiectul a luat amploare când la Ardeu a ajuns un grup de moţi din Horea, judeţul Alba, cu lemnul necesar pentru acoperiş. Când au văzut în ce condiţii locuiesc fetiţele, şi-au lăsat munca de la casele lor şi s-au strâns cu tot cu gospodine, să pună umărul la treabă, la casa altora. Au spart pereţi, au lărgit camera, au zugrăvit, au aranjat şi au adus mobilă. Cămara are rafturi trainice care ţin grămezile de alimente din donaţii. Au făcut şi o lemnărie. Ghiţă e mai mult decât încântat că a găsit oameni pe măsura lui.

După aproape două săptămâni, s-a strigat din nou mobilizarea şi alte zeci de voluntari au ajuns la Ardeu. Sunt o mulţime de lucruri de făcut inclusiv în curte pentru că Ghiţă şi-a pus în gând să scape copilele de noroaie, să le facă o alee betonată de la casă la poartă, să toarne pietriş, să ridice o latrină, să facă o terasă… O echipă de voluntari vine cu tot cu utilaje tocmai din Cugir. Se munceşte la greu – deşi unii sunt aici pentru prima dată, lucrează ca o echipă perfect coordonată. Se lucrează repede, dar mai ales, bine. Totul se îndreaptă până iese perfect.

În spatele casei, Silvia Olari şi Daniel Ianoş se ocupă de bucătăria „Ajută satul”: unul grijeşte de foc şi ceaun, ea face gulaşul şi o tocăniţa de cartofi de post. Când e gata masa, aromele umplu locul şi oamenii se strâng roată în jurul ceaunului. Nimeni nu mănâncă până când, la îndemnul/poruncă al bucătăresei, nu se spun rugăciunile de mulţumire.

Ghiţă nu se dezlipeşte de copila cea mică, pe care mai toţi o strigă „Căpşunica”. Cristina mănâncă la el în braţe, fiecare cu linguriţa lui. Când farfuriile se lasă jos, oamenii se ridică şi trec la lucru. Robert Bejinaru, cunoscut drept „Balaurul”, pare să se joace cu betonul şi îl întinde la drept. Verifică cu bolobocul. Raul Antal munceşte ca o furnică şi pare să fie oriunde este nevoie de el. Tiberiu Covaci a coborât din munte ca să vină la ajutor.

Ei sunt doar câţiva dintre voluntarii care fac locul să freamăte de zgomote, dar şi voie bună. Până şi apa trebuie adusă cu găleţile de la vale. Ofensiva continuă cât e ziulica de lungă.

În camera fetelor, se face curat, se aranjează haine, se scutură, se împătură, se spală. Andreea le cucereşte pe fetiţe cu codiţele ei în spic: micuţele o iau în braţe şi o strâng de mai mare dragul. Femeia întoarce ochii spre geam şi îşi şterge pe furiş o lacrimă. Afară, Cristina face curat în jurul casei: „Nu îmi vine să cred cum s-a schimbat totul în doar câteva zile. O să arate tare bine la final.”

Voluntarii „Ajută satul” fac lecţii cu fetiţele, ba chiar le duc la stomatolog, apoi la Deva, la prima lor baie în cadă „cu clăbuci”. Sunt tunse şi aranjate.

Pentru fetele de la Ardeu, lucrurile nu se opresc aici şi vor deveni mult, mult mai frumoase. E dovada că acolo unde este omenie şi gând bun, lucrurile rele dau înapoi.

În Orăştie, alţi voluntari muncesc la casa unei familii rămase fără adăpost după un incendiu. În alt cătun din zonă, doi bunici, rămaşi singuri în casele lor, primesc de la voluntari sprijin de seamă. Tanti Fica, la 86 de ani, mai că ar uita de toate lipsurile, doar să mai rămâi un pic la poveşti, să îi alungi pustiul din casă şi suflet.

Alţi oameni din zonă, le urmează exemplul: „Dacă noi avem, vrem să dăm şi altora”, zice Cornel Stanca. La ultima casă din cătun, Moş Costel de-abia mai umblă cu un picior bolnav. Are doar un amărât de ajutor social. După ploi, apa i-a luat podul şi şi-a încropit o punte din două lemnuţe pe care ţi-e teamă să treci.

Marius Achim împreună cu alţi tineri vin pregătiţi cu materiale şi unelte. În câteva ceasuri, moşul are o frumuseţe de podeţ, trainic şi bine ancorat în maluri. Tanti Fica a bătut calea pe jos, prin noroaiele şi zloata iernii, de curioasă: e prima care trece făloasă pe noua construcţie.

Măsoară totul din privire şi îi spune bătrânului: „No, moşule! P-aci te-or duce la groapă!” După fiecare întâlnire cu tinerii campaniei, oamenii nu ştiu cum să facă le mulţumească. Nu se dumiresc de ce nişte orăşeni bat muntele cu maşinile încărcate cu alimente şi le dau ajutor lor, unor bătrâni şi părăsiţi ţărani.

Şi mai de mirare, nici nu cer în schimb nimic. Dar cum să stai liniştit în casa ta când ştii că sunt bătrâni ca Tanti Fica care ridică din umeri şi zic: „Când am, am! Când n-am… Iacă, aşa!”

Voluntarii aceştia minunaţi care dau din puţinul lor pentru alţii şi trudesc în zilele lor libere, sunt acele suflete care se hrănesc cu bucuria din ochii celor din jur. Sunt acei români care cred cu tărie că nu poţi fi fericit, într-o lume nefericită. O rază de soare e de ajuns ca să vezi oamenii înflorind în jur.

 

Laura OANA