Lupeni: tablou cu vaci maidaneze, sărăcie, hoți și milițieni corupți

Lupeni. Este orașul ăla sărac, din Valea Jiului, unde vacile se plimbă pe stradă de Ziua Națională, după ce s-au ospătat din gunoaiele localnicilor.

Este orașul ăla – nu, nu-i pot spune municipiu, fiindcă nu întrunește condițiile necesare pentru a fi numit astfel – în care o familie băgată până-n gât în politică (aia ”mare”), din tată-n fiu, împreună cu vreo doi ”oameni de afaceri” (știți, fix ăia care au fost șmecheri și au știut să fure cel mai mult din mineritul Văii Jiului), fac legea. Doar ei. Pentru ei și clanurile lor.

Altcineva străin nu e primit în orașul lor. Va pleca el la un moment dat, scârbit de lipsa oportunităților. De amenințări și de controale. De șpăgile pe care trebuie să le dea în stânga și în dreapta, doar pentru a fi lăsat în pace, chiar dacă vorbim de un banal aprozar.

Îndrăznești să comentezi? Să te revolți? Să nu-ți convină? După caz, în funcție de cât de important este și comentatorul, te poți trezi cu amenințări care ar trebui să te cumințească, cu niște cuie în cauciucuri ori o bâtă-n cap. Sunt cazuri destule, au fost mediatizate.

Lupeni. Este orașul ăla în care săracii din blocurile ce aparțin primăriei cad de la etajul unu cu WC-ul în capul celui de la parter. În care, de foame, își fură armăturile de sub picioare. Copii mucoși, murdari și dezbrăcați întâlnești la tot pasul. Părinții – da, știu, niște needucați – se plâng că nu au unde lucra.

E locul ăla în care ani la rând au dormit sub țevile de termoficare niște copii amărâți, până a făcut presa scandal. Doar dacă-i faci de râs mișcă și ei câte ceva. Tot acolo e mina aia nenorocită care omoară oameni. Unde producția e pe primul loc, ca-n poveștile despre comunism, iar siguranța amărâților e pe ultimul. Ce mai contează unul sau doi în plus, trecuți în necrologuri?

Vin miniștri, promit schimbări, dau declarații sforăitoare, se mai dă-n spectacol și Arafat de vreo două ori cu rezultatul intervențiilor și gata. Asta a fost tot. Uităm după trei zile și ne mai amintim de ei când avem ceva de comemorat. Ipocriți. Răi. Și nepăsători. Așa suntem. Cu toții.

Lupeni. Este orașul ăla în care polițiștii, bărbați în toată firea, cu neveste și copii acasă, tremură de frica șefului lor, un semianalfabet ajuns sus prin șpăgi și ploconeli. Îi vezi cum se codesc să vorbească. Tare. Răspicat. Clar. Știu și ei că sistemu-i praf și pulbere, construit în așa fel încât să poți scăpa din ițele lui. Iar după niște luni, tot sub conducerea ăluia ajungi. Și va trebui să-i suporți nemerniciile și să te trezești că – Doamne, ferește! – ai bătut, tâlhărit, ucis pe cineva. În vreme ce tu dormeai acasă, în pat, lângă nevastă și nu știi nimic. Mai ai și copii acasă. Frați, surori, părinți. Nu știi ce-i poate trece ”nebunului” prin minte.

Lupeni. Este orașul ăla în care lumea te aplaudă de pe Facebook și se bucură pe la colțuri că ”vrei să faci dreptate”. Dar nu are curaj să și-o facă singură, chiar dacă poate. Totul e să vrei. Să începi de undeva. Ca să nu obosească toți curajoșii ăștia de-un moment, ce se străduiesc în locul vostru.

Anamaria NEDELCOFF

citește și:

poate vrei să citești și: