Minunăţii din Ţara Moţilor. Biserica răsculaţilor

La Curechiu, poţi ajunge lesne din zona Bradului sau te poţi aventura de la Geoagiu, prin hotarul comunei Balşa, pe un drum de piatră care urmează să fie asfaltat. La hotarul dintre cele două comune – Balşa şi Bucureşci – peisajul face să merite întreg efortul.

Privelişti largi de munte, cu păşuni bogate întinse către piramidele montane, bogăţia de culori, aerul proaspăt şi liniştea acordată cu glasurile înaripatelor şi punctată de talăngile vitelor, te fac să opreşti motorul şi să îţi faci popas de suflet.

Înainte de a ajunge în sat, la umbra unei vechi cruci de lemn din marginea pădurii, un izvor zidit adună apele răcoroase ale muntelui. La fel ca pe vremuri, o bâtă de lemn ţine un plev cu ajutorul căruia însetaţii îşi pot potoli dorul de izvor. „Aşa se făceau mai demult – se zideau apele precum fântânile, frumos, cu piatră. Locul e tare vechi, dar încă este folosit şi apa este tare bună”, povesteşte un sătean.

Odată ajuns în sat, oricine ştie să te îndrepte către comoara locului – Biserica de lemn „Sfântul Nicolae”, construită în jurul anului 1785.

Localitatea Curechiu este pomenită în manualele de istorie ca prim loc de adunare al țăranilor zărăndeni răsculați, conduși de Crişan. „Era începută construcţia înainte de Răscoală: se spune că aici s-ar fi tras clopotul când au venit ungurii ca să-i întoarcă pe cei care plecau spre Alba. Mergeau acolo să îşi găsească de lucru ca şi grăniceri. Se zice că ar fi fost vreo mie de oameni şi ar fi înnoptat lângă biserică. Când au tras clopotul, lumea a ieşit şi a început răscoala, chiar de aici. Aşa au devenit biserica şi satul puncte istorice”, povesteşte părintele arătând către încăperea care adăposteşte naosul. Jur, împrejur e numai lemn, linişte şi credinţă.

Biserica este ridicată din lemn de stejar, are dimensiuni ample şi o formă dreptunghiulară. Deasupra intrării în pronaos, către camera femeilor, peste un covor negru, este aşezat la loc de cinste un tablou cu chipurile celor trei comandanţi: Horea, Cloşca şi Crişan. Este încadrat de o cârpă albă, cu motive populare, o ţesătură făcută în război agăţată peste un blid de lut, frumos pictat. Priveliştea te duce cu gândul la fotografiile vechi dintr-o căsuţă ţărănească, iar această potrivire arată desluşit dragostea şi respectul arătat de oamenii locului celor trei martiri ai vremurilor. Răscoala din 1784, o importantă acțiune de revoltă a iobagilor din Transilvania, a izbucnit la 2 noiembrie 1784, în satul Curechiu și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

„Biserica noastră este monument istoric: de aici, din acest loc, s-a aprins flacăra Răscoalei şi de aceea păstrăm aici chipul celor trei martiri ai evenimentelor din 1784. Aici s-au strâns şi, tot de aici, au pornit răsculaţii spre celelalte sate. Biserica noastră are onoarea de a fi ridicată în acele timpuri”, explică preotul paroh Călin Cioara-Trif.

„Când am ajuns eu aici multe din lucrurile de lemn erau învelite în catifea sau acoperite cu tot felul de plasticuri. Nu că oamenilor le-ar fi fost ruşine, dar unii poate că nici nu îşi dau seama cât de frumoase sunt aceste lucruri vechi şi cât de pitorească este pictura pe lemn”, spune preotul. Vocea sa este singura care tulbură liniştea lăcaşului ridicat în secolul 18, în vremuri tulburi. Prin uşa deschisă, lumina puternică de august inundă locul şi scoate din umbre chipurile frumoase ale sfinţilor care te privesc din icoane bătrâne de lemn.

Biserica de lemn de la Curechiu nu este doar cea mai mare asemenea construcţie între monumentele din judeţ, dar are şi cel mai valoros patrimoniu mobil. Zeci de icoane pe lemn și sticlă, de o valoare inestimabilă o aduc pe primul loc între lăcaşurile de lemn hunedorene. Deoarece turnul era foarte înclinat şi biserica nu mai prezenta siguranţă, între anii 1970-1971, a avut loc o amplă renovare a bisericii: s-a făcut subzidire cu beton şi s-au înlocuit unele bârne care erau şubrezite şi putrede, atât la pereţi, cât şi la turnul impresionant, care a fost îndreptat de către meşterii maramureşeni. Potrivit istoricilor, pereţii lăcaşului erau tencuiți până la restaurare, dar acum nu mai păstrează urme de pictură, deşi tâmpla, realizată în 1788, păstrează pecetea inconfundabilă a penelului preotului Ioan Zugravul din Deva. Ușile împărătești au fost pictate în anul 1872.

În altar, lăcaşul mai păstrează un lucru demn de pomenit: piciorul Sfintei Mese este o piatră funerară romană, adusă demult din străvechea Germisara. „Când am venit prima dată aici, când am călcat în această biserică, am fost cuprins de emoţie. Mă ducea gândul la sutele de ani, la atâţia oameni care s-au rugat, la toţi copiii botezaţi aici, la tinerii cununaţi. Nu ai cum să nu simţi emoţie şi dragoste”, pomeneşte părintele cu gândul la vieţile şi poveştile care au pornit din acest loc în atât potop de ani.

Pe scaunele cuminţi de lemn, se văd scrise numele credincioşilor. Câte vreo pernuţă sau o împletitură de lână e singurul lor confort. Mânerele au lemnul îmblânzit de sutele de ani cât au sprijinit palmele roase de munca grea din satele de munte. Nu are cum să nu te prindă dragul de locul acesta unde lumea vine să se roage şi să se închine nu să zacă cu gândurile nelalocul lor. Peste tot, pereţii sunt acoperiţi de icoane vechi şi covoare ţărăneşti. Lumina zilei intră prin nişte geamuri micuţe în duşuri luminoase îndeajuns de trainice că să desluşească vederii toate minunăţiile, dar şi destul de mici încât să păstreze misterul locului. Aşa sunt bisericile sufletului neamului – lumina vine către suflet de la Cer, prin rugăciune, prin harul şi vorbele preotului, nu prin ferestre şi nicidecum de la reţeaua electrică. Căldura o simţi din ochii blânzi ai chipurilor sfinte. Toate erau pentru suflet, nimic nu strălucea de lux, nici urmă de poleială.

Iconostasul e şi el din lemn. Praporii din naos sunt şi ei o dovadă a măiestriei moaţelor. Sunt cusuţi cu flori mari, colorate şi adăugată cipcă, apoi ciucuri mari de lână precum cei ce se puneau pe vremuri la gâtul mieluţilor.

Singurele lucruri care trag locul către secolul 21 sunt becurile şi câteva buchete de flori din plastic: „Ştiu că nu sunt prea frumoase şi nu arată bine lângă icoanele vechi şi ştergarele ţărăneşti, dar nu pot să îi împiedic pe oameni să le aducă, o fac din dragoste”, aminteşte preotul care arată apoi cea mai nouă şi de preţ donaţie. Icoana este o copie după cea de la un schit românesc de pe Muntele Athos: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Prodromița. „Acolo ţin o icoană a cărei pictură a început la Iaşi. Pictorul a povestit că s-a rugat la Maica Domnului să îl ajute, să îi facă o faţă frumoasă. Nu reuşea nicidecum – îi făcuse tot, straiele, în afară de faţă. Într-o dimineaţă, când s-a dus la pictură să se reapuce de treabă, faţa se făcuse singură. Se spune că pictura a fost studiată de specialişti, pusă la microscop, şi nimeni nu a descoperit urmă de pensulă. Se şi numeşte „Icoana nefăcută de mână”, povesteşte părintele. E cea mai nouă, poleită şi bogat împodobită icoană a lăcaşului, dar nu e singura de unde răzbate chipul şi zâmbetul Fecioarei Maria între pereţii vechi de lemn.

Icoana adusă de pe Muntele Athos e singurul lucru pe care credincioşii îl mută, când se strică vremea, în biserica nouă, de zid. Părintele spune că ţine ca, atât cât se poate, uitarea să nu cadă peste bisericuţa de lemn: „Nu putem să lăsăm un altar şi să nu slujim acolo. De când se face vreme bună slujim aici, în biserica monument istoric, apoi coborâm în cealaltă, de piatră, unde avem şi încălzire.”

Intrarea femeilor, de către vest, este acum închisă, dar uşa masivă este o minunăţie către care te duc nişte lespezi de piatră cenuşii. Ridicat deasupra pronaosului, turnul clopotniță este impunător şi are nu unul, ci două foișoare deschise, suprapuse după care ridică spre cer o fleșă zveltă. Sătenii sunt mândri tare de monumentul lor, deşi nu le e tocmai uşor să aibă grijă de două biserici:„Dacă-i de-a-noastră, noi trebuie să grijim de ea! Aşa îi respectăm şi pe ăi de-or plecat dincolo de noi, cei care s-or ostenit de or făcut-o şi or îngrijit-o”, zice un localnic.

În faţa bisericii, câteva bârne groase de lemn aşezate sub formă de pătrat stârnesc curiozitatea: „Aici, se ţinea mai demult „Sfatul bătrânilor” – ştiu de la cei mai în vârstă că aici se discutau diverse probleme ale comunităţii, se luau decizii cu privire la sat. Este obiceiul acesta ca, în fiecare an, să se schimbe câteo bârnă. Feciorii care iarna mergeau la colindat, înainte de Paşti, în Vinerea Mare, veneau şi schimbau lemnul care era mai vechi şi şubred cu unul nou. În ziua de Paşti, când se face şi slujba afară, se sfinţea şi lemnul cel nou. Se alegea apoi dintre copii, un „crai”, care era sărbătorit şi aruncat în sus de flăcăi. Tot aici veneau copiii cu ţevile şi puşcau”, aminteşte preotul Călin Cioara-Trif.

Biserica de lemn din Curechiu a fost inclusă în ruta „Biserici de lemn din Țara Aurului”. Deşi lăcaşul este o minunăţie arhitectonică şi are o poveste tulburătoare, biserica e puţin cunoscută şi nu prea ajung aici turişti deşi, sătenii şi preotul se străduiesc să o menţină într-o stare bună. Acum se gândesc serios să ceară sprijinul celor de la “Ambulanţa pentru monumente”: „Noi am avea nevoie şi de ceva ajutor pentru a conserva biserica, mai ales că este acoperită cu şindrilă şi, tot la câţiva ani, şindrila se deteriorează şi trebuie înlocuită. E cea mai mare nevoie pe care o avem – să întreţinem de bun acoperişul bisericii. Încercăm să o păstrăm cât putem noi de frumoasă şi vie.”

Laura OANA