INTERVIU. Actrița Denisa Nicolae: 1.000 de motive să iubim viața

“Nu ești singur, nu ești ciudat, vei trece peste asta, trebuie doar să nu renunți!” Acesta este mesajul pe care “Every Brilliant Thing” (“Tot ce-i minunat în lume), îl trimite oamenilor, după cum scria chiar co-autorul ei, dramaturgul Duncan Macmillan. “Tot ce-i minunat în lume”, de Duncan Macmillan și Jonny Donahoe, aduce în inima publicului (de această dată hunedorean), povestea unei femei care suferă de depresie organică, cronică și care are mai multe tentative de suicid. Fiica ei, în vârstă de numai șapte ani, în încercarea de a o salva, decide să-i scrie o listă cu 1.000 de motive pentru care merită să trăiești. “De neratat!”, “O piesă minunată!”, “Cea mai ofertantă piesă a anului 2019”, cam acestea sunt reacțiile din pagina Facebook a proiectului teatral, susținut la Deva, în Sala „Pro Arte” a Colegiului Național „Decebal. Care va fi destinul personajelor nu veți afla decât dacă veți merge să trăiți piesa. Despre actrița Denisa Nicolae, însă, veți putea afla câteva lucruri esențiale, dacă veți arunca o privire în culisele sufletului său, acolo unde ne invită, printr-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului REPLICA:

Jurnalist: Voi deschide reportofonul, așadar. Însă, cred că tu nu ai emoții, fiind obișnuită cu scena…

Actrița Denisa Nicolae: Nuuu! Să știi că am emoții de fiecare dată! Știi de ce am emoții? Pentru că fiecare interviu, fie că e televizat sau înregistrat, mi se pare că pune așa.. o mască. Ne punem noi, cei intervievați, o mască. Devenim altcineva. De asta, eu încerc să-mi păstrez naturalețea…

Am ajuns la piesa ta, Denisa, după ce un prieten a postat pe grupul nostru online. A fost suficient să văd titlul: “Tot ce-i minunat în lume”, că am și spus: “Vin!” Am văzut că piesa e interactivă. Iei publicul din sală și-l aduci pe scenă…

Mă feresc să zic asta în prezentarea spectacolului, pentru că oamenii pot deveni foarte reticenți sau se pot speria: “Aaahhh! E interactiv! Doamne, să nu mă ia pe mine!” Nu asta cred că e calitatea spectacolului! Calitatea spectacolului, din punctul meu de vedere, e aia că te poartă în poveste și parcă îți dorești să faci parte activ din ea.  Nu e nicio clipă o intruziune în viața spectatorului, ci mie îmi place să cred că îi iau, alături de personaj, și îi fac parte din poveste. Nu vreau să zic mai mult! (Zâmbește cu subînțeles).

Un regizor care nu te lasă să minți!

Cum ai ajuns actrița unică a acestui spectacol?

Textul eu l-am găsit. Sunt mare fană a acestui autor, Duncan Macmillan, care e un autor britanic. A fost al doilea text al lui pe care compania din care fac parte, o companie de teatru independentă, Vanner Collective, îl produce, după “Lungs”, de același autor. Și pentru al doilea text am lucrat tot cu regizorul de la “Lungs”, Nicolae Constantin Tănase, care e un regizor de film.  Conexiunea cu el a fost total diferită față de conexiunea cu un regizor de teatru, pentru că el venea cu niște insight-uri de la film și îi plăcea foarte tare să pună camera aproape, să vadă adevărul. Nu ne lăsa niciodată să mințim pe scenă. Regizorii de film se feresc, adeseori, să facă teatru, pentru că li se pare că e mincinos. Că aduce doza asta de mult, de minciună… Pe când la film camera e foarte aproape și, atunci, nu prea poți să o dai în bară: se vede că ești pe bune!

Urcând pe scenă trebuie, uneori, să vorbești tare, ba chiar și să strigi, ca să fii auzit și în ultimul rând…

Da. Depinde de teatru. Tocmai de aceea eu fac teatru independent, în săli mai mici, cum a fost și cea în care am jucat la Deva. Publicul nostru nu depășește 150 de oameni în sală. Ceea ce nu e mult față de 300, 400, 800, la Teatrul Național. Și, atunci, se creează o altfel de intimitate. Și ai șansa să cunoști publicul. Iar publicul să vadă mult mai aproape, să te cunoască, să te atingă… Cum am ajuns actriță în piesa asta? Păi, așa cum ți-am zis, am devenit fană a dramaturgului Duncan Macmillan și am citit tot ce a scris. Asta mi s-a părut o poveste fantastică. Ea aduce în prim-plan depresia într-un mod foarte plin de speranță și positivism. Adică, boala, oricum, are multă greutate și aspecte negative, așa că dramaturgul ne reamintește toate lucrurile minunate din fiecare zi, care ne pot înveseli viața.

Ai trait, personal depresia, această… nu știu, nu i-aș spune boală, totuși, depresiei…?

Hai să nu ne ferim: e o boală. Sigur că, dacă-i zicem boală, ea s-ar putea să ne sperie. Dacă-i zicem moft și nu-i dăm suficientă valoare ea tinde să fie îngropată și să ducă la lucruri mult mai urâte. Adică… “Aaaaa… oare ești un pic depresiv?!”

“Doamne! La Deva mă simt ca acasă!”

Depresia ca boală a sufletului.

Da. E o boală. Sincer! Peste care poți să treci! Cu ajutor. O boală a sufletului și-a minții. Există oameni care chiar au un dezechilibru la nivel mental.

Nu te referi aici la despresia post-traumatică, venită în urma unui șoc emotional, a unei dureri, a unei suferințe mai mult sau mai puțin profundă, ci de depresia organică a cuiva, la o stare internă, cumva fiziologică…

Exact! M-ai întrebat dacă am trecut chiar eu prin ceea ce joc pe scenă. Nu într-o formă gravă. Am avut perioade… Din ce m-am documentat, ca să o definesc așa cum se cuvine, depresia presupune o perioadă mai lungă de tristețe maximă și de nedorință de a face lucruri, de a te ridica din pat, de a nu ami crede în tine… Așa că nu m-aș diasgnostica și pe mine cu depresie, dar am avut o perioadă, cred că post-facultate, în care m-am simțit total abandonată și am simțit că m-am rătăcit, că nu știu încotro să o apuc, că nu știu ce să fac. Am avut o perioadă, pentru că eu am făcut și licență, și masterat, în care am fost… șomeră. Dar, șomeră nu cu acte, nu am primit ajutor de șomaj. Și, atunci, ți se zguduie un pic lumea și credințele… Mie, cel puțin. Am zis: “Băi, nu sunt suficient de bună, nu pot să fac…”. Până când am început cu iubitul meu de atunci, actualul meu soț, să ne gândim să facem lucruri noi, pe cont propriu. Așa am înființat Asociația asta, Venner Collective, și am început să aplicăm cu ea la finanțări sau la diverși sponsori, am încercat să ne găsim parteneri de tot felul. Și… m-a salvat. Sunt total recunoscătoare, nu știu reversul, nu știu cum ar fi fost dacă aș fi fost angajată într-un teatru de stat, dar sunt recunoscătoare că am trecut prin experiența asta, care m-a forțat să caut lucruri despre mine, proiecte care mă interesează și pe care vreau să le zic. Adică, niciodată nu am fost forțată, în compania noastră, să fac un proiect în care nu cred, să joc ceva în care nu cred. Și asta mi se pare fantastic! Că putem să încercăm ce ne dorim noi și să spunem ce povești vrem noi să spunem.

Ce este Vanner Colective?

Vanner Colective e o companie britanico-română. Ea are un sediu în Anglia și unul în România. Liviu (n.r. soțul Denisei) a fost plecat, a făcut un an de masterat, atât dura programul, în Oxford, în Anglia. Și, acolo, împreună cu o colegă de la masterat, au înființat această asociație, Compania Vanner Collective, cu care au și aplicat într-un proiect, un text scris de Andreea Borțun, și au mers la festivalul de la Edinborough (Edinburgh). Un an mai târziu am zis să deschidem și partea română, pentru că, deși e foarte mișto să facem puntea asta, româno-britanică, n-o să putem întotdeauna și, în plus, merită să facem ceva și aici. Ne-am înscris în registrul asociațiilor și am parcurs toată procedura care a necesitat multe drumuri pe la tribunal .

De unde vii, Denisa Nicolae?

Noi trăim în București, dar eu sunt din Târgoviște. E prima oară când vin în Deva și, când am intrat în oraș, i-am zis colegului meu care mă ajută pe partea de lumini ( e “light designer” – n.r. designer de lumini, trad din engl.) și cu care umblu… așa…. prin toată țara, pentru că spectacolul a tot călătorit, din fericire… Și i-am zis: “Doamne, mă simt ca acasă.” Pentru că, nu știu dacă știți, Deva seamnănă foarte tare cu Târgoviștea!

În căutarea dascălului providențial

Dacă te simți ca acasă, atunci e bine. Când te-ai gândit, pentru prima oară, că ți-ar plăcea să te faci actriță?

Nu eram foarte mică. Până în clasa a șasea am oscilat între polițistă sau avocată, iar din clasa a șasea am rămas la… actriță.  Sora mea mai mare (ea era în clasa a IX-a), a intrat într-o trupă de actori care a făcut un spectacol de la care nu lipseam.  Am văzut spectacolul ăla de foarte, foarte multe ori și atunci am zis: “Da, eu mă fac actriță!”

Ce spectacol era?

Textul era scris de unul dintre actorii amatori care era și prezentator la o televiziune locală. Primise o finanțare de la o organizație și era o campanie antidrog. Făcuseră un text cu traficanți de droguri, cu mafia drogurilor. Era foarte interesant și foarte actual. Cred că de aceea m-a și cucerit. Nu era „MUUULT și TAAARE”. Era felie de viață! Pentru mine era ceva cu totul nou pentru că, eu, până am ajuns în București, trăiam cu impresia că drogurile sunt ceva imaginar. Din punctul ăsta de vedere am fost foarte protejate venind din comunitatea asta, mai mică. Era o poveste care ca relație, nu neapărat ca temă, era foarte aproape de ceea ce experimental și eu ca puștoaică. Cu relații în spatele blocului, cu băiatul mai mare, care vrăjește fetele… Apoi, în liceu am intrat în trupa de teatru.  Însă nu am avut șansa să fiu într-o trupă care călătorește. Am foarte mulți foști colegi de facultate care au participat la foarte multe festivaluri de teatru pentru liceeni. Mulți dintre ei se cunoșteau de acolo, iar eu mă simțeam ca provinciala naivă care a ajuns la facultate.

Cât de greu a fost să intri la teatru?

Ușor n-a fost! Eu m-am descoperit abia la masterat. În cei trei ani de licență am avut o viață destul de grea. La masterat, însă, am înflorit!

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Pentru că erau alți profesori! Erau alți profesori, care nu ne cunoșteau. Nu mai exista privilegiatul, premiantul de altădată, eram ca la un casting în care oamenii vedeau cu ochiul proaspăt niște absolvenți de licență și ziceau: “Aha, ăsta vrea să zică ceva…” Și, pentru unii, care au fost premianți, a fost zguduitor, că n-au mai fost, nu li s-a mai acordat atâta atenție, iar pentru noi, cei mai nebăgați în seamă, a fost ca o rampă. Eu simt că am decolat! Am colegi mai mici cu care vorbesc și care mă întreabă dacă e fain la master și dacă are sens să-l facă. Din punctul meu de vedere, pe mine m-a ajutat maxim! Masteratul a însemnat mai mult decât cei trei ani de licență. Pentru alții, a fost doar o pierdere de timp… Experiențele sunt foarte diferite.

Cât de important crezi că este este un profesor, un dascăl providențial care să vadă potențialul elevului, al studentului său?

Pe mine mă întristează enorm, aproape că-mi vine să plâng acum, că m-ai întrebat asta. Mi se pare…

… că există riscul să te ratezi, ca om, în viața profesională, dacă apare un om nepotrivit în viața ta?

1. Lucrez, acum, foarte mult cu oameni și pe partea de training, lucrez cu companii mari, care vor să-și dezvolte echipa pe anumite abilități.

„Trebuie să fii un mare iubitor de oameni”

Un fel de team-building?

Un fel, pentru că, pe lângă partea “fun” (n.r. distractivă – trad. din engleză), este și o parte de învățare, care se face prin “debrief”. Adică, la final, înțelegem de ce am făcut exercițiul ăla și ce resurse am folosit. Lucrând cu oamenii ăștia, care sunt adulți, unii manageri de top, dar lucrând și cu adolescenți, pentru că noi (eu și Liviu – n.r. soțul Denisei), de ani buni, facem parte din echipa festivalului din Alexandria, Ideo Ideis, un festival de teatru pentru adolescenți (un fenomen despre care nu e acum timp de povestit, dar unde avem ateliere de actorie cu trupe de liceeni), lucrând cu ei, cum spuneam, îmi dau seama cât de important este, esențial, să crezi în oamenii cu care lucrezi, să le insufli încredere și să “îi crești”. Să-i crești, în sensul de a-i ajuta să se dezvolte și să își crească abilitățile pe care toți le avem! Doar că avem nevoie de curaj și de susținere. Bref: cred că trebuie să fii un mare iubitor de oameni și un pedagog și un…

Om altruist, până la urmă…

Da! Da! Care nu vrea să se audă doar pe el vorbind, ci vrea să împărtășească. Noi avem, acum, un proiect foarte fain: personajul principal e un adolescent de 18 ani. Și, în afară de regizor, eu și Liviu am lucrat foarte mult cu el pe partea asta de actorie, pe încredere, pe construcție pe ce are el, deja. Iar o colegă mai mare, actrița Mihaela Rădescu ne-a spus: “Uite, de ce nu sunteți voi la facultate profesori?” Dar eu nu sunt, acum, într-o perioadă în care să vreau să mă lupt să schimb mentalități, care, oricum, nu se schimbă de pe o zi pe alta. Ar fi o luptă pe termen lung. Nu sunt naivă să cred că unii ca noi se duc acolo și schimbă, de pe o zi pe alta, niște mentalități și niște procedee care se perpetuează de ani buni. E nevoie de timp, iar eu, acum, mă bucur să experimentez aceste proiecte care-mi plac și să dau mai departe prin cursuri.

Ai, la ureche, un mic tatuaj cu o pasăre…

Nu e o pasăre. E Peter Pan.

Ah! Din poziția în care stau eu nu i se vedea o mână și părea o pasăre…

E Peter Pan și “never grow up” dar nu să…

fim imaturi și iresponsabili, ci să păstrăm bucuria, inocența copilăriei…

Absolut! Și creativitatea! Plus că sunt și mare fană de animații!

Proiectul interactiv al piesei “Tot ce-i minunat în lume” (tradus atât de fericit de tine din englezescul “All the brilliant things”) ne invită pe toți, dacă-i suntem spectatori, să ne bucurăm de lucrurile frumoase de care uităm adesea. Care sunt primele trei lucruri pe care tu le-ai pune pe o listă cu lucruri pentru care merită să trăiești?

Familia, iubirea și curajul de a încerca lucruri noi!

ADA BERARU